Într-o mişcare absolut firească, fie şi acoperind cu noi bucurii inevitabile nostalgii, peisajul teatral românesc marchează periodic vîrfuri de potenţial şi neplăcute căderi. În context, de fiecare dată un model pilot, ca să zic aşa, marchează cîteva stagiuni, motivat printr-o fericită potrivire de context administrativ (local, în primul rînd), managerial şi de trupă. În ultima vreme, pare că locul pe podium este ocupat de Teatrul Naţional din Timişoara, iar etapa este de evidentă augmentare.
Sala Doi - un edificiu care ţine de miracol
Pînă una-alta, în aşteptarea Festivalului Dramaturgiei Româneşti, mutat în aprilie, începînd din acest an, 2010, echipa managerială condusă de regizoarea Ada Lupu a mai inaugurat un spaţiu de joc: Sala Doi. Dacă titulatura, sînt nevoit să o repet, mi se pare înfiorătoare (a fost odată ca niciodată un Cabinet... şi, în definitiv, nici lipsa newyorkezo-sulineană de imaginaţie întru botezarea străzilor nu e mai brează; asta cu atît mai mult cu cît e vorba despre o clădire de patrimoniu, fost arsenal, pulberărie şi manej imperial!), în schimb, edificiul ţine chiar de miracol, într-un an marcat de tot soiul de operaţiuni ale brandului "Criza". Pesemne că remediul e obstinaţia încrederii în sine. Dovada?
La mai puţin de doi ani de la concesionarea sălii pe o perioadă de 49 de ani, respectînd tehnic construcţia de patrimoniu, dar dublîndu-i suprafaţa utilă, ce va ajunge la încheierea completă a proiectului la circa 3.000 mp, construcţia 100% modulară va servi nu doar montării de spectacole (deja a început să o facă), dar şi transformării unei zone a oraşului (Parcul Civic - Dumnezeule, bănăţeni, importaţi urgent ceva imaginaţie denominativă!) într-un punct nodal cultural. Evident, echipei Adei Lupu i s-au alăturat eficient echipa arhitectului Lucian Lichiardopol, constructorul Werk, dar şi administraţia locală şi Ministerul Culturii întru finalizarea unui proiect de circa 600.000 de euro. Nu ar strica vizitarea noului spaţiu de joc al Naţionalului timişorean de către cît mai mulţi manageri din domeniu, cu atît mai mult cu cît există cîteva companii teatrale, unele bugetate de guvern, altele de către administraţii locale, care au toate şansele să nu mai fie reabilitate nici la încheierea celor 49 de ani de concesionare a noii săli de lîngă Bega (Iaşi, Oradea etc.). Mai mult, poate modelul de teatru viu, pe care îl oferă în acest moment Teatrul Naţional din Timişoara, va putea iradia în zone în care, la drept vorbind, rebarbativul epitet anunţă doar un strat de praf pe care numai TNT-ul (interesantă coincidenţă!)...
Revizorul lui Petru Vutcărău
Pentru că o sală de teatru nu poate fi inaugurată doar prin discursuri şi tăieri de panglici, a fost sarcina lui Petru Vutcărău să facă oficiile (în spaţiul acesta s-a mai jucat şi înainte de reabilitare, şi cu explicabil succes) la braţ cu Revizorul lui Gogol. Sprijinit de scenografa Stela Verebceanu, dar şi de noua traducere a Elvirei Râmbu, regizorul a recompus urbea de fund de Rusie, cu scenă centrală pentru exhibat esenţa lumii pe dos în care se trezeşte Hlestakov (Cătălin Ursu). În definitiv, micul panglicar petrecăreţ al lui Gogol e chiar un simpatic şi, mă rog, ca toată lumea, etilic turnesol, verificînd fără premeditare, cum se ştie, mizeria morală a contemporanilor. Mizerie de ghicit într-un peisaj al smîrcurilor: primului pachet de replici dezvoltat la pescuit, pe ploaie, pe exces libidinal / alcoolic, plasat în stînga spaţiului de joc, îi răspunde camera din dreapta, "de sub scară", de la hanul unde au tras Hlestakov şi Osip (fecior caragialesc, excesiv autoritar, jucat cu aplomb de Romeo Ioan). Contextuarea e burlescă, haosul absolut, panteonul de mucava şi pînă şi cele trei graţii sînt nişte etno-păpuşi mecanice. Căci e o lume trasă pe sfori, o lume a marionetizării liber consimţite în vederea unui trai nostim în pîcla (mereu umezeala, nu uitaţi!) în care se supravieţuieşte într-o mînă cu sticla de votcă, în cealaltă cu undiţa (se mai prinde un peşte, se mai prinde un ban, se mai prinde-un chiolhan...) şi-n amîndouă cu Prostituata (Luminiţa Tulgara, într-o ipostază plină de comic) mai mult burduşită decît violată. Singura zonă cumva ferită de umezeală e scena centrală, propriu-zisă, a comme-il-faut-ului provincial-mic-burghez, în care costumele sînt de carnaval, cum le stă bine măştilor onorabilităţii. Însă, ca şi în cazul lui Osip, aş spune că e un oarecare exces cantitativ de simboluri în carnavalul propus la Timişoara de Petru Vutcărău, un soi de antedatare nu ştiu cît de comunicativă în orizontul actual de receptare. Din acest punct de vedere, al doilea act este cel unitar, excelent în descrierea tehnicii şpăgii, suprapunînd potiomkiniadei şantierului comunist pe aceea a "şantierului" bancar, întru noul şantier al corupţiei. La fel de izbutită aria în trei a tehnicii seducţiei (foarte inspirate în roluri Ana Maria Cojocaru şi Andreea Tokai, soţia şi, respectiv, fiica primarului).
Dacă în tot acest bîlci mai degrabă colcăitor decît tragic există un personaj altfel, nu un mare demon, un mare păpuşar, ci un soi de resoneur de semn invers, plictisit, sătul să tot repare mecanismele, primul în materie de corupţie, dar nu fiindcă ar fi ceva rău, ci fiindcă asta e legea, pentru asta ne-am născut, acesta e oxigenul, aşa că n-ai ce-i face, atunci acesta e Dmuhanovschi, primarul, o creaţie excelentă a lui Ion Rizea. Personajul individualizează, probabil, cel mai exact montarea de la Timişoara, făcînd diferenţa. Un primar pe post de dirijor de orchestră, în condiţiile lăsate "de la natură", la fel de simpatic, de zbuciumat şi de antipatic, totodată, ca orice dirijor care se respectă.
Aeroport de Ştefan Caraman
Să nu credeţi că povestea Revizorului încheie, însă, povestea spaţiilor de joc ale Naţionalului timişorean (puţintică răbdare şi vom mai vorbi despre două locuri inedite). Undeva, la ultimul etaj al teatrului, într-o sală-studio pentru degustători rafinaţi am fost invitaţi la una dintre cele mai rotunde propuneri scenice ale lui Ion-Ardeal Ieremia: Aeroport. De altfel, regizorul citeşte foarte potrivit dramaturgia românească actuală, dacă ar fi doar să amintesc de Sexul femeii ca un cîmp de luptă..., după Matei Vişniec (singura montare plauzibilă a acestui text, cred) ori de Hold-Up Akbar sau Toţi în America, după Radu Pavel Gheo. De data aceasta, opţiunea a fost textul lui Ştefan Caraman, un text de însingurare, un autoportret, ca să zic aşa, a cărui unică soluţie, probabil, era asumarea totală de către regizor, dar şi de către actori. Ceea ce Alina Reus şi Romeo Ioan au şi făcut în cadrele gri, reci, schematice propuse de Mihai Păcurar, consonînd, de altfel, cu costumele Dorotheei Iordănescu.
O lume rece prin indiferenţă, sintetizată de sala de aşteptare a aeroportului din Praga, în care cele două suporturi video sînt, în aparenţă, mai umane decît personajele care, cu greu, încet şi, în definitiv, fără rost, se descojesc de platoşa sceptic-ironică a obligaţiilor sociale. Scriitorul cu mină de bancher, tînăra specialistă în proiecte europene, cu faţă de gîsculiţă, ambii se comportă conform aparenţei, nu esenţei, trăgînd după ei istorii personale gri, ca toată lumea, ca sala de aşteptare, ca aeroportul (căci, în definitiv, zborul nu e decît o iluzie, ca şi ceea ce e acasă, ca şi potenţiala poveste de iubire ori măcar de sex din sala de aşteptare).
Cînd electrocardiograful desenează visele mai bine decît vorbele, cînd doar notate pe display acestea funcţionează, fiindcă nici măcar scriitorul nu le mai poate articula, cînd cosmetizarea directă, lexicală ori profesională face legea, sigur că Icar (care, oricum, e născut pentru prăbuşire...) îşi refuză aripile, chiar şi în plin aeroport. O poveste de dragoste care se termină tocmai cînd era să înceapă, o pilulă de rîsu'-plînsu' care are şi potenţialul unui spectacol de succes şi uşor de itinerat. O poveste hazlie, o vreme, romantică, de la un punct, cu excelente clipe de tandreţe precum aceea a ruperii mînecilor flanelului pentru a le transforma într-un soi de jambiere de încălzit iubita, care n-a fost şi nici n-o să fie.
Sînt doar cîteva detalii despre ceea ce numeam o instituţie vie. Să nu uit că Teatrul Naţional din Timişoara are, de acum, propria tipografie (sic!), şi nici să reamintesc de revista Atent, una dintre cele mai serioase publicaţii teatrale româneşti ale momentului - care funcţionează şi drept caiet de sală - apărute în condiţii grafice de invidiat. Dovada că "se poate" are de obicei, ca rezultat, puterea exemplului şi diseminarea experienţei. În spaţiul mioritic cutuma e, însă, relaţia nepotrivită cu capra vecinului. Poate, însă, de data aceasta...