Istoria culturii şi civilizaţiei ne învaţă că, dintotdeauna, omenirea (şi oamenii) a(u) avut, în preajma cifrelor rotunde ale calendarului, deopotrivă trăiri extreme şi frisoane prospective, de parcă cele două sau trei zerouri terminale ar induce (prin perfecţiunea lor formală şi prin asemănare, probabil, cu organul văzului sau, cine ştie, cu gura atrăgător-ameninţătoare a fîntînii) puteri divinatorii şi fiori ero(t)ico-thanatici străini figurilor matematice mai contorsionate. Mileniul III a respectat şi el modelul; chiar dacă în anul de graniţă 2000 nu s-a întîmplat nimic "epocal", a treia mie de ani din numărătoarea creştină a vîrstei umanităţii a început, în glorie, cu 11 septembrie. Şi, nimic de zis, continuă frumos, aşteptînd, poate, ca măcar una dintre nule să dispară, spre a ne permite să ne venim cît de cît în fire. Nu mă pricep la numerologie, dar am început, de la o vreme, să devin atentă la coincidenţe - se înmulţesc, parcă, de la o zi la alta.
Aparent fără nici o legătură cu astfel de preocupări, Centrul Maghiar al Institutului Internaţional de Teatru şi Teatrul Naţional din Budapesta au organizat, în ultimele trei zile din ianuarie 2010, o întîlnire a instituţiilor de spectacol de grad 0 din ţările ex-comuniste. Aceasta a fost, în orice caz, intenţia; practic, în frumoasa capitală a Ungariei (personal, cu cît o cunosc mai bine cu atît o admir mai mult) s-au adunat reprezentanţii a numai cinci teatre, Naţionale sau cu statut echivalent, din tot atîtea ţări central- şi est-europene: Cehia, Slovacia, Polonia, Estonia şi România; plus, evident, gazdele. "Agenda" discuţiilor se anunţa destul de încărcată. Prezentul şi viitorul Teatrelor Naţionale, publicul-ţintă al Teatrelor Naţionale, obligaţia Teatrelor Naţionale de a juca dramaturgie originală, contemporană (şi cît de contemporană), clasică (şi cît de clasică) şi universală (fără alte specificaţii), în ce proporţie şi cu ce mijloace de expresie scenică, relaţia Teatrelor Naţionale cu politica (naţională) - iată numai cîteva dintre subiectele ce urmau a fi dezbătute în cele două dimineţi "de lucru". În fapt, componenţa mai degrabă intimă a colocviului şi atmosfera de complicitate ce se stabileşte imediat, spontan, între oamenii care provin din zone geografice cu trecut socio-politic comun sau asemănător (pînă la o uniune europeană efectivă drumul e lung şi nu tocmai neted...) au făcut ca, dincolo de formulările academice, participanţii să aibă cu adevărat un dialog interesant. De fapt, fiecare a vorbit despre ce-l durea - de unde şi accentul inconfundabil, relaxant şi înviorător, totodată, de sinceritate. Şi pe cei mai mulţi îi durea, după cum s-a constatat, politica. Tonul l-a dat directorul Naţionalului budapestan, Róbert Alföldi, actor şi regizor, aflat la conducerea "primei scene" maghiare, de trei ani şi ceva, adică de la ultimele alegeri încoace; cum în Ungaria vor avea loc noi consultări electorale peste cîteva luni şi cum, potrivit afirmaţiilor neprovocate ale tuturor gazdelor, societatea maghiară este hiperpolitizată, omul îşi evalua şansele de a rămîne în fotoliul directorial ca foarte modeste, pe urmele şanselor partidului actual de guvernămînt de a se menţine la post.
O dată robinetul deschis, lucruri uluitoare am aflat despre ceea ce se cheamă elegant "relaţia dintre teatru şi societate" în ţări unde - ziceam noi - chestiunea este de mult şi bine tranşată: în Polonia, cu o săptămînă în urmă, directorul unui important teatru din provincie fusese înlăturat din motive ideologice; în Slovacia, raporturile între autorităţi şi oamenii de teatru deveniseră, acum vreo doi ani, atît de încordate încît au avut loc manifestaţii publice, cu ocuparea clădirii Naţionalului de către artiştii indignaţi; în Cehia, unde nimbul de popularitate al politicianului Václav Havel a pălit fără a fi concurat în strălucire de acela al dramaturgului Václav Havel, structurile politice comandă, practic, structurilor culturale. Ceva mai comod părea să stea, ca situare în raport cu politica, doar Estonia, unde - s-ar spune - nici raporturile etnice dintre minoritatea rusă (foarte majoritară, în termeni ideologico-lingvistici, în timpul comunismului) şi restul populaţiei nu sînt prea tensionate; sau, cel puţin, nu se prea face caz de asta. În context, România căpăta aerul unei oaze de normalitate, deşi Ion Caramitru, directorul TNB, a evocat cu haz momentele de la sfîrşitul toamnei trecute, în 2009, cînd (sub raza violetă a unei nopţi...!) speranţele ascunse ale unor sforari de culise începuseră să iasă la lumină pe culoarele instituţiei. Jocuri de copii, prin comparaţie.
Chestiuni pur artistice s-au abordat, la Budapesta, mai puţin, cu toate că, din pornire, fiecare participant de aşa ceva se declarase interesat. S-a vorbit totuşi despre excelenţă, ca un deziderat tot mai greu de atins. (Şi din nou am constatat, ca şi la alte reuniuni internaţionale, cît de puternică este amintirea calităţii excepţionale a teatrului românesc - subiect care ar merita cu prisosinţă să fie dezbătut şi în "cadru" naţional.) Ar putea deveni performanţa artistică în sine semnul distinctiv al Teatrelor Naţionale, acum, în plină ofensivă, pe toate planurile (la nivel declarativ, cel puţin), a internaţionalismului, a globalismului, a mondializării? Sub zodia fatidicului zero, mă tem că nu.