Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Talente ieşite din comun - Maria Rosa, Bobby McFerrin şi Sarah Chang


Observator Cultural, februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Flamenco: gen al muzicii populare spaniole practicat de ţiganii din Andaluzia, care combină cîntecul şi dansul pe un acompaniament de chitară". Concis şi sec, DEX-ul explică un substantiv neutru care defineşte, de fapt, o lume de poezie, senzualitate, temperament şi imaginaţie. Am perceput pentru prima oară nemijlocit acest univers într-un spectacol prezentat pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti, în deschiderea unui Festival Flamenco organizat de Institutul Cervantes. Şi efectul a fost copleşitor. "Flamenco, muzică populară spaniolă" - eu aş traduce prin simţire necenzurată, sinceritate deplină, imaginaţie neîngrădită, spontaneitate ce exclude repetiţia, temperament vulcanic, trăire intensă, libertate absolută. Oamenii din Andaluzia - spaţiu cu o identitate magică transpusă în forme, culori şi cuvinte de giganţi ca Velázquez, Picasso sau Lorca - mai adaugă imaginii nebunia şi abandonul celebrelor fiestas şi gustul atît de real al sîngelui din coridele în care nu se ştie niciodată cine învinge şi cine moare.

Cuvintele sînt slabe şi palide, despre flamenco nu se poate vorbi decît prin flamenco, iar în seara de care îmi voi aminti întotdeauna cu deosebită emoţie am ascultat şi urmărit poveşti adevărate, depănate de artişti minunaţi: cîntăreaţa Maria Rosa Navarro Villanueva, chitaristul Severiano Jiménez Flores şi dansatoarele Yolanda şi Beatriz Osuna. Deşi afişul anunţa cu majuscule numele dansatoarei Yolanda Osuna, pentru mine, personajul principal al serii a fost cîntăreaţa Maria Rosa. Mică de statură, cu o voce cît o catedrală, în inflexiunile căreia se amestecau viaţa, moartea, dragostea, suferinţa, exuberanţa, disperarea şi... parcă nu m-aş mai opri din identificarea nenumăratelor fire ale ţesăturii fermecate cu care mi-a acoperit ochii, mintea şi sufletul! În modelul ei sînt amestecate dibaci şi sonorităţile de chitară, element esenţial în flaménco-ul andaluz. După liniile şi culorile acestei ţesături au dansat cu patimă surorile Osuna. Poate sînt nedreaptă, poate ar fi trebuit, logic, să recunosc participări egale ale celor patru artişti spanioli în economia reală şi succesul spectacolului din care, adevărat, nu pot să-mi imaginez că ar fi putut lipsi vreunul dintre ei. Cu sufletul însă, nu mă pot împiedica să nu murmur timid: mulţumesc, Maria Rosa!.

Aşa cum, la finele spectacolului susţinut nu de mult pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, nu m-am putut abţine să nu îmi unesc vocea cu alte 3.500 (cel puţin) de glasuri, pentru a-i mulţumi lui Bobby McFerrin pentru altă seară de neuitat. În cu totul alt univers însă. La începutul spectacolului, o imensă scenă goală. În mijlocul ei, un scaun, un simplu scaun, sub spot de reflector. De pe acest scaun, timp de aproape două ore, un singur om, împreună doar cu el însuşi, ne-a vorbit, cîntat, zîmbit, fermecat, aşa cum numai el poate şi ştie să o facă. Trăirile sînt profunde, dar discrete. Forma de exprimare, simplă şi directă. Vocea devine instrument, trupul devine instrument, întreaga fiinţă devine instrument ce vibrează în sonorităţi, de la onomatopee la acute strălucitoare emise în forţă. Ritm, motive melodice scurte, repetiţie ce te duce în transă, un univers de poveste trăită şi simţită cu inima, într-un limbaj universal înţeles de toţi. Muzica vorbeşte, prin muzică, despre el şi despre noi. Dacă avea nevoie de cuvinte? Cred că nu.

Şi publicul s-a prins în joc cu încîntare; una sau două note dintr-o fugă de Bach, o simfonie de Beethoven, Bolero-ul lui Ravel sau Aşa grăit-a Zarathustra de Richard Strauss au fost continuate spontan de corul imens al celor prezenţi în sală. Cuvintele au fost păstrate pentru relaţionarea cu publicul. Bobby McFerrin a mai fost la Bucureşti acum doi ani; felul în care el îşi concepe, în ultimul timp, spectacolele este cunoscut, şi mulţi s-au pregătit pentru întîlnirea cu artistul mult admirat. S-au înghesuit să facă parte din corul lui, alcătuit ad-hoc, să danseze pentru el, pe improvizaţii, în sonorităţi delicate sau în ritmuri pregnante, să vorbească cu el şi să îi cînte piese compuse anume pentru această întîlnire. Răbdător, binevoitor şi plin de umor, Bobby i-a ascultat pe toţi cu generozitatea artistului care ştie că poate şi, mai ales, vrea să se dăruiască. La întrebări de felul "cum să fac să simt, să trăiesc, să mă bucur de viaţă la fel ca tine", Bobby a dat o soluţie accesibilă tuturor: Do not think, just go!. Cred că foarte mulţi dintre cei care l-am urmărit în spectacolul de pe scena Sălii Mari a Palatului vom pune în practică acest precept, şi, cu siguranţă, viaţa noastră va fi cu adevărat mai frumoasă. Mulţumim, Bobby McFerrin!

De ce o implic acum pe violonista Sarah Chang în acest... rezumat entuziast al ofertei muzicale, pînă în acest moment, de foarte largă accesibilitate, după ce am vorbit despre flamenco şi Bobby McFerrin? Pentru că şi seara de muzică de cameră pe care am trăit-o în spaţiul unic al Ateneului Român se înscrie, cert, în topul evenimentelor artistice din ultimele săptămîni. Şi, în opinia mea, toţi aceşti artişti despre care vorbesc şi de a căror prezenţă la Bucureşti mă bucur cu toată puterea mea de a mă bucura, indiferent de genul de muzică pe care îl abordează sau de genul de spectacol pe care îl oferă, merită apreciaţi, aplaudaţi şi, mai ales, iubiţi pe măsură.

Bucuria de a o sculta pe Sarah Chang la Bucureşti a fost, de departe, cea mai scumpă. Preţul biletelor a pornit de la 150 şi a ajuns pînă la 300 de lei. Promovarea evenimentului a fost făcută după toate regulile unui marketing modern şi, mai ales, eficient: bombardament mediatic în cascadă şi imagini de divă coborîtă parcă din revista Vogue. Sarah Chang a fost "împachetată" ca un cadou de mare lux, în hîrtie sclipitoare şi cu fundiţe multicolore. Era nevoie? Probabil că da, căci în sala arhiplină s-a aflat publicul capturat şi incitat de această reclamă, nu acela obişnuit, al simfonicelor Filarmonicii. Şi care, cu siguranţă, după această - poate - primă experienţă minunată, nu va uita, în viitor, drumul ce duce către Ateneul Român. Astfel de "pachete" sînt, cel mai adesea, înşelătoare - vezi nenumăratele turnee ale unor trupe ruseşti de balet ce promit feerii ceaikovskiene, dar oferă, de fapt, un Lacul lebedelor cu opt perechi în scenă şi acompaniament pe un CD zgîriat. Nu e cazul recitalului dat de Sarah Chang, care a fost cu adevărat extraordinar.

Cu un temperament debordant, o stăpînire absolută a instrumentului, o memorie muzicală uimitoare şi o prezenţă scenică superbă, lipsită însă de ostentaţie, Sarah Chang a demonstrat, într-un repertoriu cameral Brahms-Franck, că este, cu adevărat, o mare violonistă pe care merită să o întîlneşti şi să o asculţi. Mai ales atunci cînd apare în compania unui muzician rafinat, aşa cum este pianistul Andrew von Oeyen. Datorită lui, balanţa pe care şi-au disputat-o acerb ochiul şi urechea a fost păstrată în echilibru pe parcursul întregii seri. Pentru mine, Sonata lui César Franck a fost cel mai frumos moment. Andrew von Oeyen a colorat şi încărcat discursul muzical cu tot ceea ce compozitorul francez a gîndit şi a simţit, iar Sarah Chang a reuşit să-şi stăpînească temperamentul şi să i se alăture într-o versiune camerală pe care mulţi am ascultat-o cu ochii închişi.

Şi acum, la final de spectacol / spectacole, o întrebare ce echivalează cu o concluzie: ce îi uneşte pe atît de diferiţii Maria Rosa, Bobby McFerrin şi Sarah Chang? Talentul ieşit din comun, calitatea absolută a actului artistic, capacitatea de a trăi intens şi sincer muzica şi, mai presus de toate, generozitatea de a împărtăşi bucuria cu toţi cei din jur. Alături de ei, viaţa este cu adevărat minunată. Şi tuturor le-am mulţumit înroşindu-ne palmele la aplauze.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Sârbu


Alte articole

 O săptămână la Salzburg - Însemnări din festival, George Andrei
 Opeth contra Dream Theater - Artmania, 2019, Cristian Geambaşu
 Dirijorul Yuri Botnari oferă acces gratuit la CD-ul său cu Simfonia I de Ceaikovski, Comunicat de presă
 Ediţie jubiliară cu numărul XX - Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, 2019 la Sinaia, Comunicat de presă
 Moştenitorii României muzicale: pianista Axia Marinescu la Sala Radio, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer