Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Cambodgia Rocks!


Re:publik, mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca toate lucrurile minunate, a început cu un film - City of Ghosts, din 2002, în regia debutantului Matt Dillon, văzut între timp la TIFF şi pe HBO. Pe lîngă impactul poveştii propriu-zise, o piesă de pe genericul final, cîntată în khmeră şi rămasă necunoscută ani buni după, ne-a produs o veritabilă obsesie. În 2008, în timp ce ne aflam la Berlin din raţiuni de festival, am cumpărat, în fine, DVD-ul. Întorşi acasă, ne-am pus pe (re)ascultat muzici / studiat generice / descîlcit complicate nume asiatice şi, într-un final ce s-a lăsat aşteptat, nu glumă, am reuşit să identificăm ce şi cum. Fascinaţi, am pornit la vînătoare de amănunte prin cărţi vechi, reviste prăfuite plus internetul atotputernic. Cele aflate ne-au încîntat şi întristat deopotrivă...

Imaginaţi-vă o ţară veche de 2000 de ani în care nu e niciodată răcoare iar cînd plouă aerul devine apăsător. Imaginaţi-vă locuitorii acestei ţări - veseli, cultivaţi şi plini de viaţă, într-o capitală de un verde frenetic, demnă rivală pentru suratele vestice. Imaginaţi-vă că muzica tradiţională, amestec straniu de tristeţe şi exuberanţă, răsună în baruri şi discoteci iar cinematografele, mereu arhipline, sînt tot mai numeroase. E momentul să lăsăm imaginaţia deoparte - în ziua de 17 aprilie 1975, porţile capitalei cambodgiene, Phnom Penh, au fost luate cu asalt de hoardele de khmeri roşii iar ceea ce a urmat constituie una dintre cele mai mari grozăvenii întîmplate vreodată în lume... Prima decizie a absolventului de universitate pariziană Pol Pot a fost să strîngă tot ce respira cultură în ţară, cu aproximaţie vreo 2 milioane de muzicieni, artişti, scriitori, profesori, etc., şi să-i trimită pe toţi în lagăre de reeducare / exterminare. Regimul acestui Fidel asiatic a durat numai 4 ani dar rănile făcute Cambodgiei (şi culturii universale) au fost mai adînci decît a visat, vreodată, cubanezul, iar unele dintre ele nu s-au vindecat nici pînă azi. Două astfel de cicatrici încă sîngerînde se numesc Sinn Sisamouth şi Ros Sereysothea.

"Regele muzicii khmere" şi "Vocea de aur a capitalei regale" au dat tonul muzicii cambodgiene vreme de aproape două decenii. Combinînd elemente clasice ale muzicii khmere cu "împrumuturi" din blues, surf-rock şi ceva ritmuri psihedelice, cei doi, fie separat, fie în duet, au pus bazele pop-rock-ului cambodgian. Privit superficial, genul cu pricina pare doar o variaţiune a corespondentului american dar inconfundabila limbă khmeră şi timbrul lor vocal unic l-au îmbogăţit cu exotism şi originalitate. Favorit al Casei Regale, Sinn a plecat spre cîmpiile ucigaşe cu primul transport. A încercat să-i "îmbuneze" pe noii conducători şi să se reinventeze pe post de crooner al noii ordini sociale - în zadar însă. În noiembrie 1975, khmerii l-au condamnat la moarte. Convins pînă la final că muzica îmblînzeşte orice fiară, Sinn a cîntat un sfert de oră în faţa colegilor de suferinţă şi a brutelor roşii, în mare parte minori analfabeţi şi abrutizaţi. A fost executat înainte de a termina ultima piesă.

Ros Sereysothea, pe de altă parte, a apucat aproape întreaga perioadă a regimului. Atunci cînd nu săpa şanţuri de irigaţii, miniona de numai 1m50 trebuia să le cînte khmerilor sau să-l satisfacă pe unul dintre asistenţii lui Pol Pot, cu care a fost silită să se mărite. Într-o zi, undeva spre finalul lui 1978, Ros a dispărut, pur şi simplu - nimeni nu ştie dacă a fost ucisă sau dacă s-a prăpădit din pricina condiţiilor inumane, cadavrul nu i-a fost găsit niciodată. Vocea ei a supravieţuit, însă, pe albumele din epocă, reeditate în timp pe casete audio şi CD. Have You Seen My Love?, I'm Sixteen şi mai ales Wait Ten More Months sînt doar trei dintre mega-hiturile cu care divina Sereysothea a încîntat Cambodgia de odinioară, iar menţionarea lor aici nu e deloc întîmplătoare...


Cînd, în 2002, Matt Dillon a decis să debuteze în regie cu City of Ghosts, noir atmosferic co-scris cu Barry Gifford, a ţinut morţiş la două lucruri - să filmeze "la locul faptei", în Kampot şi la Phnom Penh, şi să-şi alcătuiască un soundtrack eclectic, care să redea cît mai convingător atmosfera incomparabilă a acelor locuri, deopotrivă blestemate şi binecuvîntate. Aşa se face că tracklist-ul merge de la Beck la Jacques Dutronc şi de la Clarence Williams la Sinn Sisamouth şi Ros Sereysothea, trecînd printr-o versiune cît se poate de khmeră a clasicei Joni Mitchell Both Sides Now, al cărei sound modern ne-a ridicat semne de întrebare din fericire uşor de explicat. În 2001, după o călătorie prin Cambodgia, fraţii Ethan şi Zac Holtzman au pus, în L.A., bazele trupei-tribut Dengue Fever. Alături de Senon Williams, Paul Smith şi David Ralicke, cei doi au completat trupa cu frumoasa Chhom Nimol, descoperită într-un club de noapte din zona Micul Phnom Penh din Long Beach, California. Repetiţiile n-au ţinut însă prea mult căci hiper-zeloşii oameni de la Imigration şi-au dat seama că fetei i-a expirat viza şi-au băgat-o la închisoare în ideea expulzării. După o lună şi multe proteste, Chhom a fost eliberată şi, în 2003, cei şase au lansat albumul de debut Dengue Fever, o trecere în revistă a celor mai mari hituri semnate, evident, Ros Sereysothea şi Sinn Sisamouth, cîntate strict în khmeră şi nealterate în nici un fel la nivel melodic. Doi ani mai tîrziu, Escape from the Dragon House a continuat pe linia omagiu dar a cochetat şi cu compoziţiile originale, scrise iniţial în engleză şi traduse apoi în khmeră.

În 2007, John Pirozzi, operator secund la City of Ghosts (lumea e mică...), o altă "victimă" a muzicii cambodgiene, i-a însoţit pe Dengue Fever la Phnom Penh, pentru festivalul Bon Om Thook. Reacţia cambodgienilor, puşi faţă în faţă cu un trecut muzical apus o dată cu "Vocea de aur", a fost înregistrată în documentarul Sleepwalking Through the Mekong pe care, cu puţin noroc, îl vom vedea la TIFF. Şi pentru că am ajuns în anul de graţie 2008, la 30 de ani de cînd khmerii roşii au încercat să şteargă numele lui Ros Sereysothea din istoria muzicii, e tot mai evident că au eşuat cu graţie. Dengue Fever a scos un al treilea album, Venus on Earth, primit cu urale de critica de specialitate dar, şi mai important, de numărul tot mai mare de fani din toată lumea ai acestei muzici paradoxale şi intoxicante, care doare şi farmecă în egală măsură. Cît despre Pirozzi, regizorul îşi continuă neabătut revivalul Ros Sereysothea - Don't Think I've Forgotten, un documentar aflat încă în faza de producţie, are în centru vocile pierdute ale rock n'roll-ului cambodgian. Un titlu potrivit pentru un omagiu binevenit.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer