De curînd, în 2010, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală Ion Sava (care funcţionează în dîra "navei-amiral" a scenei româneşti, dar încearcă să nu servească doar interesele TNB) au convocat dramaturgi, critici, regizori, directori de teatru, actori şi - vorba lui Caragiale - cît public a mai putut încăpea în mica Sală 99 a instituţiei, pentru a dezbate chestiunile fierbinţi ale dramaturgiei autohtone, pornind de la un spectacol-lectură cu textul cîştigător al ediţiei 2009 a concursului Cea mai bună piesă românească a anului: Ziua perfectă de Antoaneta Zaharia. Acesta a fost, de fapt, unul dintre punctele de plecare, pe celălalt furnizîndu-l mai vechiul protest al unui grup de autori dramatici care au adresat Parlamentului o scrisoare deschisă unde se solicita emiterea unei dispoziţii "de sus", prin care teatrelor subvenţionate să li se impună includerea în repertoriu, în procentaj fix (30%), a pieselor originale - originale, desigur, în sensul de băştinaşe, originalitatea nefiind, altminteri, o calitate prea uşor de dovedit. Şi nici de dobîndit.
Povestea ca atare este, în ciuda aerului său de urgenţă, veche şi temeinic cunoscută oricui a umblat prin teatrul românesc în ultimele 3-4 decenii (cel puţin). Despre soarta (scenică) tristă a dramaturgiei şi a dramaturgilor din România se vorbea, în festivaluri, colocvii, dezbateri, simpozioane, mese rotunde, anchete şi reviste, şi înainte de 1989, cînd instituţiile de spectacol chiar erau obligate să joace un anumit număr de texte naţionale, s-a vorbit şi imediat după 1989, cînd teatrele, regizorii, unii actori şi toţi oamenii de bine au aşteptat (zadarnic) ivirea faimoaselor "piese de sertar", unde, se presupunea, autorii se răfuiau deschis cu odiosul regim pe care, altfel, îl încondeiaseră doar metaforic, alegoric şi simbolic, şi se vorbeşte, în fine, la cîţiva ani buni după 1989, ori de cîte ori într-o adunare profesională, indiferent de tema ei, se află un dramaturg; şi se va vorbi, probabil, şi în 2389; şi după.
Dialogul, care constă din numeroase monologuri paralele, respectă îndeobşte un model previzibil: autorii afirmă, cu date la mînă, că piesa românească este neglijată sistematic (şi voluntar) de către teatre; cîte un factor de decizie din structurile administrative finanţatoare (Ministerul Culturii, de pildă - de astă dată, el, factorul, a lipsit) demonstrează, tot cu date la mînă, că mai bine de jumătate din repertoriul scenelor româneşti, fie ele din Capitală sau din restul ţării, este alcătuit din piese originale; directorii de teatru prezenţi explică pe larg că ei încurajează producţia dramaturgică naţională montînd cîte texte de gen îi pot convinge pe regizori să citească şi adaugă sotto voce că trei sferturi dintre aceste texte sînt de necitit; criticii pun sare pe răni povestind cum juriile de dramaturgie din care ei au făcut sau fac parte sînt năpădite de maldăre de compoziţii inepte şi opinînd că, în ceea ce le priveşte, teatrele aleg spre montare, ca regulă generală, piese modeste, neglijînd capodopera (?); regizorii, atunci cînd nu lipsesc cu desăvîrşire, căci ei au treburi mai importante decît ascultarea vorbelor de clacă, tac filosofic sau grăiesc cu multă zgîrcenie ("Daţi-mi, dom'le, o piesă românească bună şi nu-mi mai trebuie nici un Shakespeare!"); iar actorii, care mai intră şi mai ies din incintă după cum circulă persoanele interesante (directori, regizori, eventual critici, mai rar dramaturgi), chicotesc, comentează în surdină şi aruncă replici hazoase. Rar se întîmplă să ia cuvîntul. La sfîrşit, toată lumea pleacă acasă cu un sentiment amestecat de satisfacţie şi nemulţumire: ei, am zis ce-am avut pe suflet, dar ştiu eu că (iar) nu iese nimic din chestia asta. Şi, în mod paradoxal, toată lumea are dreptate - nu numai în concluzie, dar (culmea culmilor) şi în argumentele desfăşurate pînă acolo.
Realitatea este că dramaturgia românească de azi arată... ca şi realitatea românească de azi: imposibil de cuprins şi definit, cumva fărîmiţată, nesigură şi alăturînd în chip derutant orori pedestre, ample zone de cenuşiu obosit şi răzleţe pete de culoare compuse din adevăr, din normalitate şi speranţă. Între dramaturgii "oficiali" (grupaţi în secţia de profil a Uniunii Scriitorilor) şi "alternativii" născuţi de mişcarea dramAcum iniţiată la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti nu există nici o asemănare, nici o continuitate şi nici un dialog posibil; sînt planete diferite. Fiecare dintre aceste monade are propriul cod şi propriul limbaj (dramatic, dar nu numai), propriii cititori, propriii lăudători şi, pînă la un punct, propriul public. Faptul că ei încearcă, din cînd în cînd, să urnească împreună un bolovan în mare parte imaginar (pentru că dramaturgia românească este jucată pe scene mari şi mici, şi în Bucureşti, şi în alte oraşe) are ceva în acelaşi timp eroic, înduioşător şi absurd, la fel ca şi alăturarea, pe lista "revendicatorilor", a unor semnături dintre cele mai neconcordante. Soluţia acestor revendicări există, desigur, şi ea a fost de mult şi cu mult succes "standardizată" pe alte meridiane: unul sau mai multe teatre (săli) destinate exclusiv reprezentării pieselor naţionale, cu bani special prevăzuţi în bugetul de stat. Pentru asta, însă, ar fi nevoie de cîteva "articole" la care societatea noastră actuală e deficitară - şi nu doar în privinţa dramaturgiei: deschidere, bunăvoinţă, inteligenţă administrativă. Plus acel ceva simplu şi misterios definit de maestrul Radu Beligan chiar la întîlnirea evocată: dragoste. Care, se ştie, dacă nu e...