Gilbert Scott-Heron s-a întors, după mai bine de zece ani în care a tot tăcut, jumătate din ei pus bine la răcoare, în spatele zidurilor de puşcărie sau ale vreunui centru oarecare de reabilitare. Lumea nu mai arată, desigur, la fel: anii '70 sînt foarte-foarte departe, "fratele" Brian Jackson nu mai pare tentat să compună capodopere agit-prop venite din mijlocul ghetourilor afro-americane - care nici ele nu mai sînt ceea ce erau pe vremuri -, iar revoluţiile sînt, fără nici o excepţie, televizate. Ba chiar filmate din toate unghiurile şi întrerupte de pauze publicitare.
Cu toate astea, bătrînul Scott-Heron, omul care a creat o sintagmă capabilă să facă istorie glorioasă, cu acea The Revolution Will Not Be Televised, încă are de spus cuvinte cu sens şi în lipsa pozei de iconoclast proto-hip-hop acompaniat de un pian Rhodes pe care i-au pictat-o pe vremuri stridentele Small Talk at 125th and Lenox, Pieces of a Man şi Winter in America. I'm New Here, prima operă înregistrată de artistul american într-un studio în ultimii 13 ani, pompează regulat în aer un gaz cu efecte noctambulice şi îi oferă autorului - unuia care a fost mereu obsedat doar de prezent - posibilitatea să-şi introspecteze, într-o cronologie alandala, viaţa.
Sunetul acestui nou album nu mai are nici o legătură cu trecutul îndepărtat al muzicianului poet, Richard Russell, cap al label-ului londonez XL Recordings, casa unor Thom Yorke, Beck şi M.I.A., şi producător al celei mai noi opere semnate Scott-Heron, reuşind să găsească o formulă sonoră în care vocea şi poezia autoreferenţialistă şi sinceră a lui GS-H se aşază cu o justeţe frapantă cînd pe beat-uri electronice mecanice şi discrete, cînd pe sunete extrase din tinereţea radicală a aceluiaşi.
Piesa care deschide şi închide albumul ca o copertă, On Coming From a Broken Home, împărţită în două părţi, introducere şi încheiere, îi întoarce gestul lui Kanye West (pe Late Registration, rapper-ul folosea refrenul din Home Is Where the Hate Is), un sample din Flashing Light (pe care West îl "furase", de fapt, de la Curtis Mayfield) însoţind şi dramatizînd amintirile spuse prea măsurat de vocea lui Scott-Heron. Me and the Devil transformă originalul lui Robert Johnson, din 1937, într-un cîntec care împacă Delta blues-ul cu dubstep-ul. Piesa care dă titlul albumului, o preluare discret alterată a unui cîntec compus de Smog, e cînd Cohen, cînd Cash, cînd însuşi Heron cel dinainte - "N-am devenit altcineva / Nici nu-mi doresc asta! / Acum sînt nou pe aici / Vrei să mă arăţi împrejurimilor?", unde vocea prăjită în cafea a lui GS-H fredonează laitmotivul albumului, întrerupt de declamaţii scuipate cu un strop de emfază.
Dar piesa de rezistenţă a albumului e un gospel, New York Is Killing Me, în care Richard Russell se joacă cu un sample de hand-clapping, peste care lasă să cadă un beat cvasi-industrial (nu neapărat cel mai inspirat de pe album), în timp ce vocea muzicianului, completată de un backing feminin, înoată între synth-uri fragile - o reinterpretare care sfîrşeşte într-un interludiu (albumul are cinci astfel de interludii poetice) deschis de un hohot de rîs lacom.
În doar 28 de minute, durata acestui foarte proaspăt album, Gil Scott-Heron reuşeşte să spună povestea unui personaj pe cît de legendar, pe atît de idiosincratic pe vremuri, care-şi evocă felii din viaţă fără indignări şi regrete, cu umor negru şi cu un şarm căruia nu ai cum să-i rezişti.