O ultimă restanţă din 2009 - dar şi cea mai faimoasă -, plus două proaspete premiere 2010, deşi una vine de fapt dintr-un 2007 (!!!) ce pare din ce în ce mai îndepărtat... şi nici cealaltă nu se simte prea bine. În fine, ideea e că tustreiele redefinesc, de bine de rău, termenul high-concept.
Avatar - 3D (****, regia James Cameron) este, deopotrivă, primul film de cinema semnat JC de la Titanic (1997) încoace şi al doilea blockbuster din clasamentul all-time (1.341 miliarde de dolari în clipa în care scriu - 12 ianuarie 2010), devansat doar de campionul absolut, un anume... Titanic. Acuma, trecând peste hărmălaia mediatică (şi peste avanpremiera belită de la Bucureşti - where else!?), foarte mulţi, critici şi ne-critici, au aplaudat spectacolul vizual şi mesajul ecologist şi revoluţia tehnică - iar cel puţin la fel de mulţi (de notat că Avatar a scos din case inclusiv oameni care n-au mai călcat la cinema de ani buni) s-au plâns de dureri de cap (din cauza ochelarilor, a lungimii, a ecranului) şi au comentat ironic / negativ simplitatea plotului (Pocahontas futurist sau Dances with Wolves albăstrui), dialogurile lemnoase sau felurite codiţe şi urechiuşe. Dincolo de naivitatea unora şi / sau de obtuzitatea celorlalţi, nimeni n-a părut să remarce anvergura şi arhitectura unui prim film turnat veritabil în 3D; nimeni n-a părut să înţeleagă flipside-ul Aliens (încercaţi să le vedeţi / citiţi în oglindă); nimeni n-a părut să observe coerenţa discursului lui Cameron (etern paradoxal), care se foloseşte (din nou şi din nou) de cea mai nouă tehnologie pentru a spune că tehnologia distruge, şi nimeni nu pare să amintească (teama de spoilers? hm!) semnificaţia gestului final (metaforică, sau mai degrabă nu), care trimite la ideile unui alt gigant, poate mult mai cinic, poate mai puţin accesibil - l-am numit pe Kubrick. Mă rog, aproape nimeni...
Sherlock Holmes (**, regia Guy Ritchie) este un reboot sau o reinventare sau un restart sau o updatare - putem măcelări limba română cât poftim, tot acolo ajungem. În Londra victoriană, adică, unde noii Holmes & Watson (Downey Jr. & Law) încearcă să demaşte un plot apocaliptic care... hai să fim serioşi, cui îi pasă!? Shtick, domnilor, şi rimează cu circ. N-am chef să mă tângui că bietul Conan Doyle se răsuceşte-n mormânt - nici nu mai era cazul de o adaptare "ca la carte" şi, oricum, nici un om isteţ n-o aştepta de la Guy Ritchie, un nenea care şi-a spus regizor pentru că, bănuiesc, cioflingar era deja adjudecat. S-au făcut minuni în materie şi fără a respecta datele clasice ("viaţa privată" a detectivului, în viziunea lui Billy Wilder, ar fi un exemplu; comedioara Without a Clue, unde Watson e geniul, iar Holmes e de fapt un actor alcoolic şi prostănac, dar cu şarm, ar fi altul), dar cu trucuri ieftine, slow-mo-uri obositoare, postmodernisme caraghioase şi replici chinuite (cinci scenarişti creditaţi - dublaţi, dacă vreţi suma exactă!) nu, mai ales orchestrate de un dirijor ciung. Ştiu, ştiu, putea fi mai rău. Putea fi Michael Bay.
Paranormal Activity (**, regia Oren Peli) este un home-movie (din toate punctele de vedere - "regizorul" l-a tras chiar la el acasă!) care şi-a dorit să calce pe urmele similarului (până la un punct, în fine... puncte, puncte) Blair Witch Project. A reuşit. Zarvă, comentarii, sperieturi, marketing, blogăreli, rezultat - suta de milioane la un cost de câteva miare. "That'a bingo!" cum ar spune cineva. Legenda spune că Spielberg însuşi s-a speriat în aşa hal de concept şi execuţie (un el şi o ea se apucă să înregistreze prezenţa stranie care-i bântuie / torturează în timp ce dorm), încât a susţinut / promovat tărăşenia şi a chiar sugerat un alt final. Eu, unul, aş fi preferat să sugereze un alt film.