Roxana Călinescu: De ce a fost ocolit pînă acum subiectul filmului Călătoria lui Gruber?
Radu Gabrea: Din păcate, anii de deformare şi exerciţiul minciunii practicat în cei aproape 50 de ani de comunism, care au dus la permanenta ignorare a adevărului, n-au făcut posibilă pînă foarte curînd operaţia care, chiar şi din punct de vedere creştinesc, este imperios necesară. Spovedania, ca proces şi recunoaştere a propriei culpabilităţi, nu a fost niciodată, cu puţine excepţii, un exerciţiu practicat în istoriografie şi nici reflectat în mentalul nostru. Toată lectura istoriei româneşti oficiale, dar mai ales cea adînc răspîndită în conştiinţa oamenilor, nu conţine nici un rînd despre o posibilă proprie culpabilitate. Am fost, aşa cum funcţionează astăzi mitologia istorică românească, permanente victime. Niciodată altceva. Afară de frumoase şi circumstanţiale declaraţii, n-a existat nici un Willy Brandt îngenunchiat, nici un Ioan Paul al II-lea rugîndu-se la Zidul Plîngerii. Au existat însă eroi necunoscuţi, drepţi între popoare, români creştini, care au salvat mii de evrei români şi despre care nu s-a vorbit niciodată. Care au arbori ai recunoştinţei, plantaţi la Muzeul Victimelor Holocaustului de la Yad Vashem din Ierusalim. Despre aceştia va vorbi viitorul meu film documentar.
R.C.: Cum s-au documentat scenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu?
R.G.: S-au documentat mai multe luni, îndeosebi în arhivele şi diferitele documente chiar din Iaşi. Tot episodul paralel dramaturgic, cu evenimentele legate de pogromul de la Iaşi şi anume distrugerile la pivniţele de vinuri Roznovanu sînt reale. Mica şi grotesca istorie paralelă, care pentru autorităţile române ale timpului, a fost mai solicitantă şi mai importantă decît tragedia pe care au provocat-o. Colonelul Lupu, comandantul garnizoanei Iaşi, aşa cum se menţionează în film, a fost felicitat personal de Antonescu şi propus pentru decorare, pentru felul "cum a rezolvat problema cu evreii" (asasinatele din curtea chesturii, trenurile morţii etc.), dar destituit din cauza evenimentelor petrecute în castelul şi pivniţele de vinuri ale boierului Roznovanu. Paralela spune tot! Mai mult decît mii de imagini.
R.C.: În căutările sale, scriitorul Curzio Malaparte trece şi prin calvarul birocraţiei române a anului 1941. Nu este acest aspect prea accentuat în film?
R.G.: Deloc! Este un aspect specific, care este dezvăluit şi pus în valoare în mai toate documentele de arhivă care tratează evenimentele acelor ani tragici. Aici este vorba - după cum foarte interesant a observat un tînăr critic de film - despre o tragică întîlnire între Kafka şi Caragiale.
R.C.: În ce măsură filmul se îndepărtează de romanul Kaputt?
R.G.: Filmul pleacă de la prezenţa la Iaşi a lui Curzio Malaparte, dar nu este sub nici o formă o ecranizare a romanului Kaputt, care e adevărat că, deşi tratează pogromul numai într-un singur capitol, Şobolanii din Iaşi, are meritul de a fi primul document care vorbeşte lumii despre tragicele evenimente din iunie 1941 de la Iaşi. Adaptarea unui scenariu mai apropiat de roman ar fi avut, printre altele, şi problema costurilor nejusticat de ridicate ale drepturilor de autor. Dar soluţia aleasă de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu o consider, după cum s-a şi dovedit, mult superioară unei simple adaptări a romanului, ei realizînd un scenariu, incontestabil, de mare subtilitate şi profunzime.
R.C.: Cum a fost primit filmul la Iaşi?
R.G.: Întrecînd cu mult aşteptările, la Iaşi, oraşul în care s-au petrecut evenimentele de care vorbeşte filmul şi în care s-a filmat o bună parte din el, filmul a fost primit extraordinar. Ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost faptul că marea majoritate din cei peste 800 de spectatori, prezenţi la gala din 11 septembrie 2009 de la cinematograful Republica, au fost spectatori tineri şi foarte tineri. Acest lucru a constituit pentru mine o imensă bucurie şi mi-a dovedit cît de necesar era un asemenea film.