Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Călătoria lui Gruber

O satiră stinsă - Călătoria lui Gruber


Cinemagia, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Temându-se, pe bună dreptate, de concurenţa altor filme româneşti (Mungiu, Porumboiu şi confraţii lor din Noua Generaţie), distribuitorii Călătoriei lui Gruber au mizat pe acest început de toamnă - fără să prevadă (nu din vina lor) o sincronizare şi mai dezavantajoasă: aceea cu Inglorious Basterds, joaca de-a W.W.2 a lui Quentin Tarantino, care la rându-i jonglează cu istoria cum îi vine pe chelie (ca să mai cruţăm demonetizata sintagmă "cum vrea muşchii lui"). Deosebirea e că Tarantino o face pe faţă, câtă vreme Radu Gabrea chiar încearcă să ne mai încarce puţin conştiinţa şi-aşa greu încercată de decenii istoriceşte ingrate, în solda actualei corectitudini politice - căci mâine, cine ştie ce va mai fi...? Ne cotropesc talibanii, şi ne pun să recunoaştem că i-am discriminat pe turci la Plevna sau la Niculiţel.

Desigur, istoria nu iartă - iar genocidul celor circa două mii şi jumătate de evrei din Iaşi, cu ocazia pogromului de tristă notorietate executat de armata germană imediat după lansarea ofensivei antibolşevice, a fost judecat şi pedepsit cum se cuvine, cel puţin în cadrul proceselor de la Haifa, Cernăuţi şi Bucureşti, cu ocazia cărora au fost nominalizaţi toţi militarii Wehrmacht şi SS implicaţi în masacru. Strategia recentă de a arunca cvasi-integral vina în seama populaţiei, autorităţilor şi armatei române e lesne de înţeles, în condiţiile în care, după ce Germania a fost culpabilizată şi stoarsă de despăgubiri până la refuz, nu strică niciodată să mai fabricăm şi alţi ţapi ispăşitori, oricând buni la casa omului. Dacă stăm să ne gândim la Clint Eastwood (pe nedrept numit de noi, valahii, "un Sergiu Nicolaescu yankeu"), cu admirabila sa probă de obiectivitate istorică materializată în dipticul Flags of Our Fathers / Letters from Iwo Jima, putem doar să ne imaginăm cât de onest şi relevant ar fi fost un prim (sau, de ce nu, secund) act asociat filmului de faţă, despre cele patru zile fatidice din iunie-iulie 1940 în Basarabia, ca motor al ripostei de aproape un an mai târziu. Ca să nu ne mai încurcăm: după pactul Hitler-Stalin, ruşii au comis un genocid antiromânesc cu sprijinul evreilor; după 22 iunie 1941, germanii au comis un genocid antievreiesc cu ajutorul românilor. Dacă ar fi să ierarhizăm vinovăţiile, ordinea evidentă (conform principalelor criterii - cronologice, motivaţionale şi cantitative) ar fi: ruşi, nemţi, evrei, români. Cum spunea acelaşi Sergiu Nicolaescu într-unul dintre filmele mai răsărite ale vremurilor sale bune: "Faptele se spală între ele. Asta-i istoria."

Din fericire, Călătoria lui Gruber nu are nici anvergura, nici forţa proprie unei asemenea incriminări la nivel naţional, din simplul fapt că porneşte de la câteva premise mărginite, pe care şi le respectă. În romanul său cvasi-documentar Kaputt, teluricul aventurier de opinie şi excelent observator şi condeier Curzio Malaparte a inclus şi trei pagini de relatare a căutării medicului alergolog Iosef Gruber din Iaşi, a doua zi după încheierea pogromului. Pornind de aici, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu au scris un scenariu de tip Dan Mihăescu şi Grigore Pop, satirizând metehnele birocratice şi idiosincraziile funcţionarilor administrativi în vremuri de stres şi criză, plus numeroase năravuri ale armatei de răcani post-1946, transplantate cu cinci ani în urmă, ca să sporească parfumul de tragicomedie sardonică.

E greu de explicat cum de doi dramaturgi de film atât de înzestraţi, deja confirmaţi cu prisosinţă în sfera curentului minimalist din ultimii opt ani, au putut să însăileze o povestire cinematografică aşa de schematică şi liniară - oare comanda socială să fie cauza...? Orice elev la cursurile de pregătire ştie că sursa de dinamism, dramatism şi sensuri a unui scenariu este personajul - or, din capul locului, protagonistul este ca şi inexistent. Curzio Malaparte (el însuşi, şi nu altul!) are o motivaţie de ordin general (funcţia "absenţei") cât se poate de vagă (să-şi facă meseria de corespondent), căreia i se suprapune o nevoie dramatică (funcţia "lipsei") de-a dreptul derizorie: are alergie la polen! Ce să-ţi povestesc!

... Nimic, evident - motiv pentru care nici filmul nu povesteşte decât o serie de peripeţii nesemnificative: periplul alergicului cronicar printre militari bătuţi în cap, poliţişti grobieni şi birocraţi miserupişti. Obstacolele şi trecerile peste ele se succed strict consecutiv, fără aproape nici o implicaţie cauzală, iar personajul Malaparte rămâne un figurant principal care din când în când nu mai suportă şi, printre strănuturi şi lăcrimări, se răsteşte la diverşii Moş Teacă. Orice posibile implicaţii de ordin interior, moral, epifanic, rămân la nivelul intenţiei - nici măcar iniţiate, necum şi realizate! Evident, în asemenea condiţii nici Florin Piersic jr., cu toate resursele sale de dezinvoltură, temperament şi fineţe a nuanţelor, nu reuşeşte decât să schiţeze o umbră mişcătoare căreia-i curge nasul şi toţi îi spun: "Vai, nu vă simţiţi bine!"

De bine de rău, povestea se perambulează astfel, lent dar greoi, cam vreo oră şi jumătate - şi tocmai când simţim că ni se covăsesc creierii de plictiseală, ajungem la punctul culminant: târâş-grăpiş, Malaparte, consulul Sartori şi şoferul acestuia descind la Podul Iloaiei, unde mulţimea de deportaţi sucombă cuminţi într-un trenuleţ de marfă păzit de doi soldaţi tonţi, în vreme ce restul până la douăsprezece mii (cum s-a hotărât la plenara de partid şi de stat) sunt presăraţi cu var nestins într-o groapă comună (evident, cu acompaniamentul muzicii lui Petru Mărgineanu, sincronizat la fel de pleonastic ca partitura lui Thomas Osterhoff din Der geköpfte Hahn) - şi, pe lista victimelor, e reperat şi Iosef Gruber. End of story.

... Sau, nu chiar. Fiindcă, nici nu se-ntoarce bine Malaparte la Iaşi, că şi află c-a fost o regretabilă confuzie de persoană: nu doctorul, ci tizul de tătâne-său murise (în vreme ce juniorul lipsea din oraş) - aşa că hai s-o rezolvăm cu alergia! Şi se duce, şi rezolvă, şi mai stă la taclale cu unii şi cu alţii, şi în final închină un pahar cu vin roşu.

Ca să priceapă şi Grivei: secvenţa cu trenul şi groapa comună era aşa-numitul "main event", sau "apogeul" (aici: grozăvia crimei), "lupta" finalizată prin înfrângere: l-a găsit, dar degeaba - Gruber e mort. După care, dezvăluirea supravieţuirii acestuia ar fi îndeplinit funcţia de "plot point 2", care conform regulii trebuie să satisfacă nevoia dramatică, dar într-un mod neaşteptat - şi, mai mult decât atât, complex şi semnificativ. Or, ce e complex şi semnificativ într-o biată confuzie de nume? A, cu totul altceva ar fi fost dacă, de exemplu, doctorul se releva ca un personaj eroic, care reuşise să scape pentru a nu-şi lăsa pacienţii de izbelişte (soluţie didactică şi ieftin-moralizatoare, desigur - dar măcar corectă structural); sau, şi mai interesant: era un laş, care se salvase semnând pactul cu Satana - tocmai când îl credeam un martir, pe fondul recentului genocid; ce mai sensuri trist-ironice şi cu adevărat consistente s-ar fi desprins de aici! Sau, sau, sau - când scenariştii au imaginaţie, the sky is the limit. Pe când aşa, totul cade în derizoriu: confundatu-l-a, dumiritu-s-a, consultatu-l-a, vindecatu-i - hai noroc şi la mai mare, şi final credits. Tot actul ultim e trenant şi tautologic - când exact acolo trebuia să se releve semnificaţiile majore ale filmului. Păcat de Marcel Iureş, care cu căldura şi profunzimea lui de o mare fineţe compoziţională pune carne pe un personaj cu osatura de papier mâché. (De remarcat că, la mica şuetă de după proiecţie, actorul a recunoscut, cu eternul său bun-simţ: "Eu am jucat ce mi s-a spus...!")

La fel de regretabil, sau chiar şi mai rău, stau lucrurile în planul regiei - inertă, lemnoasă, vetustă (în sensul searbădului, nicidecum al "clasicismului", al "tradiţionalismului" sau al "aerului retro". Arată ca o scuză de film istoric obosit şi fără fonduri din perioada Dulea. Actorii, la fel ca în Cocoşul decapitat, acţionează anchilozat-patetic, fiind îndrumaţi cu un teatralism găunos suprapus peste nişte mizanscene de-a dreptul neverosimile (cel mai flagrant exemplu: prima sosire la garnizoană, când soldatul şi caporalul de la intrare se joacă de-a caricaturile cazone ca pionierii la serbarea Pomului de Iarnă). Singurul cu adevărat reuşit (pe lângă deja menţionatul Iureş) e Claudiu Bleonţ, cu inepuizabila sa capacitate de a construi personaje pitoresc-demente asezonate şi cu veridicitate, şi cu substanţă, şi cu haz. Nici Răzvan Vasilescu n-ar fi rău - dacă n-ar repeta iar şi iar acelaşi formule din California Dreamin' (nesfârşit), Ticăloşii şi filmele lui Pintilie. În rest, mulţime de ieşeni fără pic de accent local, de parcă-n Moldova nu s-ar găsi actori buni să apară într-un cadru, două, trei.

Surprinde lipsa de proeminenţă a virtuţilor plastice, la un cineast ca Radu Gabrea, care întotdeauna s-a impus ca un meticulos pictor cu lumina, culoarea şi compoziţia cadrelor. Imaginea lui Dinu Tănase (o îmbucurătoare revenire la ocularul camerei, după atâţia ani petrecuţi în fotoliul regizoral şi la catedră), este totuşi expresivă şi corectă - ceea ce, în fond, nici nu e de mirare. Ca să mântuim cu compartimentele, e de ajuns să spunem că scenografia lui Florin Gabrea, costumele Svetlanei Mihăilescu şi montajul Melaniei Oproiu se remarcă prin discreţie - aşa că, hai să fim optimişti şi s-o luăm în sens pozitiv.

Dar, tot apropo de discreţie - însă într-un cu totul alt sens, mai puţin dorit de autori (dar mai benefic, în ultimă instanţă) - o răsturnare interesantă se remarcă în jurul intenţiei declarate a realizatorilor de a construi totul pe baza discreţiei şi a sugestiei: în film nu se vede nici o atrocitate, nici o crimă, nici un act de violenţă propriu-zisă; neomenia neamului românesc (în ofensiv-păguboasa viziune a actualei political correctness ot Sion) ar trebui să transpară atât din indiferenţa faţă de eforturile lui Malaparte de a-l găsi pe Gruber, cât şi din osârdia cu care, în plin siaj imediat al măcelului, autorităţile se strofoacă să ancheteze devastarea vinăriei lui Roznovanu. Radu Gabrea a avut chiar curajul de a-şi refuza tentaţia deschiderii bou-vagonului cu oameni în agonie (care în textul lui Malaparte se producea), iar urmele genocidului apar succint şi economic: două grămezi de mărfuri răvăşite în faţa unor magazine evreieşti, pete de sânge spălate de pe zidurile prefecturii, groapa cu var dinaintea finalului... Din fericire, lipsa de vlagă şi de stil a întregii compoziţii zădărniceşte orice sugestie, aşa că filmul se aşază singur în onesta sa menire: aceea de satiră socială oarecare la adresa cinismului şi a birocraţiei - fie ele de sorginte românească, evreiască, ţigănească sau săsească; vorba aia: oameni suntem.

1 septembrie, 2009, h. 18:30-19:39
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Călătoria lui Gruber


4 comentarii

  • Scenarişti minimalişti
    Toma [membru], 02.09.2009, 13:08

    Nu am văzut filmul, dar merg pe mâna cronicii, profesionistă, aşa cum m-a obişnuit autorul.
    Un singur lucru m-a făcut să zâmbesc: nedumerirea că cei doi dramaturgi "deja confirmaţi cu prisosinţă în sfera curentului minimalist", în cazul unui film... clasic (sau cum s-o numi) nu au reuşit decât să însăileze.
    Eu nu mă mir deloc.

  • RE: Scenarişti minimalişti
    Pitbull [membru], 02.09.2009, 15:48

    Mirarea provine din faptul cä amândoi stiu o meserie - brici! Greselile dramaturgice de aici nu se leagä cu constructiile atât de riguroase ale celorlalte scenarii ale lor.
    Practic, în cazul de fatä, dihotomia "minimalist"/"clasic" mi se pare irelevantä (eu am mentionat minimalismul nu prin contrast cu genurile si stilurile anterioare, ci doar ca rapel apropo de cei doi scenaristi). Drumul spre minimalism (si, practic, spre orice altä formä de modernism, proprie oricärei epoci), trece prin (ceea ce, în raport cu acea epocä, si cu acel "modernism", numim) "clasicism". Poti fi un clasic incapabil sä se adapteze rigorilor contemporane. Dar nu poti si un modern incapabil sä lucreze (mäcar corect, dacä nu sclipitor) în tiparele clasice.

  • RE: RE: Scenarişti minimalişti
    Toma [membru], 03.09.2009, 13:01

    Uite că poţi (să fi modern, dar nu şi clasic)!
    Şi apoi: Marfa..., Lăzărescu, Hârtia, Boogie - scenarii brici? Aşa o fi...

  • RE: RE: RE: Scenarişti minimalişti
    Pitbull [membru], 03.09.2009, 16:08

    Sunt, mäi, sunt...
    Uite, cä tot dau drumul la cursul de scenaristicä, luna asta - mi-ai dat o idee excelentä: le iau la disecat, ca material didactic. O sä si conversez cu amicii, la nivel de elemente concrete.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Era necesar un asemenea film - Călătoria lui Gruber, Roxana Călinescu, un interviu cu Radu Gabrea
 Una dintre feţele neplăcute ale realităţii - Călătoria lui Gruber, Rozana Mihalache
 Aproximativ - Călătoria lui Gruber, Andrei Gorzo
 Începutul unei dezbateri? - Călătoria lui Gruber, Alex. Leo Şerban, un interviu cu Radu Gabrea
 Lista lui Malaparte - Călătoria lui Gruber, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Călătoria lui Gruber


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer