Acţiunea se petrece la Iaşi, între 29 iunie şi 1 iulie 1941, deci imediat după pogromul antievreiesc desfăşurat între 27 şi 29 iunie şi soldat cu peste 10.000 de victime. Personajul principal e scriitorul italian Curzio Malaparte (Florin Piersic Jr.), oprit la Iaşi în drumul lui spre Rusia, unde urmează să însoţească trupele germane ca ziarist. Rădulescu şi Baciu uzează cu fineţe de dispozitivul dramaturgic al Martorului - personajul iniţial ignorant care treptat deschide ochii asupra monstruozităţilor istorice comise la doi paşi de el. Fineţea constă în faptul că, dacă într-un film hollywoodian, personajul cu funcţie de Martor s-ar arăta tot mai şocat de ce descoperă, Curzio e complet doborît de o alergie şi singura lui preocupare este să-l găsească pe Gruber, medicul care i-a fost recomandat de la Bucureşti. În cursul căutărilor e plimbat de la Garnizoană la Chestură şi de la Chestură înapoi la Garnizoană. Locotenent-colonelul Coca (Claudiu Bleonţ) sună la comisarul Stavarache (Răzvan Vasilescu) şi-i anunţă sosirea, dar la sosire nu-l aşteaptă nimeni şi Stavarache nici măcar nu ştie cine e Coca. Atmosfera de la Garnizoană e isterică: lucrurile au scăpat de sub control în timpul pogromului şi vor cădea nişte capete. Sub privirea dezgustată a unui ofiţer german, Coca are o criză de furie nedirecţionată şi neputincioasă - furie de slugă. După ce iniţial îl tratează cu sictir pe Curzio, Stavarache devine şi el slugarnic - la intervenţia consulului italian (Alexandru Bindea).
Filmul n-o să-i încînte pe naţionalişti: personajele lui germane şi italiene îşi privesc de sus aliaţii români - şi au de ce. Disciplina pare o problemă generală - o uniformă de împrumut sub care stau la pîndă mitocănia şi lenea. Pînă şi antisemitismul românesc, atît cît vedem din el, e flasc - e simplă nesimţire. Scenariştii nu trag cu toată muniţia, ca să se asigure că-şi ating ţintele. Dramaturgia lor n-are nimic din vehemenţa şarjelor anticazone ale unui Pintilie: tactica lor nu e şarja, ci tirul calm de lunetişti. Precizia e totul.
Din păcate, Radu Gabrea e un adept al principiului "merge şi aşa"; regia lui e o serie de aproximări. Dacă tot a dublat italiana lui Piersic Jr., de ce n-a făcut acelaşi lucru şi cu a lui Bindea? Chiar i s-a părut că acesta o vorbeşte exact ca un italian? Şi dacă Piersic a înţeles că şmecheria e să nu joace emoţional, de ce nu i s-a explicat acest lucru şi interpretului lui Gruber, Marcel Iureş? Gruber e personajul absent despre care toată lumea vorbeşte tot filmul; atunci cînd în sfîrşit e găsit, la cabinetul său, Curzio ştie deja ce s-a întîmplat cu evreii din oraş, inclusiv cu tatăl alergologului. Intrarea acestuia e la fel de bine pregătită ca a lui Orson Welles în The Third Man. Şi lovitura de graţie a scenariştilor este că, în cele cîteva minute cît durează consultaţia, nu se se întîmplă nimic: Gruber, cel din scenariu, îşi face datoria de medic cu o mină impenetrabilă. Cum pot Gabrea şi Iureş să nu-şi dea seama că, în acel context, impenetrabilitatea lui spune mai mult decît cel mai expresiv joc actoricesc, că, mai mult, "expresivitatea" nu face decît să diminueze efectul bîntuitor al întîlnirii? În interpretarea neinteligentă a lui Iureş, Gruber abia îşi poate stăpîni plînsul.
Gabrea îşi dă silinţa mai mult ca de obicei. Pare să fi studiat regia lui Muntean la Hîrtia va fi albastră: stilul lui de-aici favorizează planurile lungi de minimum două minute, cu mai multe personaje care vorbesc şi se mişcă în faţa unei camere fixe. Cu alte cuvinte, preferă să creeze raporturi dramatice în interiorul imaginii şi nu între imagini (prin montaj). Această metodă e mai puţin manipulativă decît montajul (care ne spune la ce trebuie să ne uităm) şi aşa sînt făcute multe dintre secvenţele mai bune din film (nici una perfectă, pentru că Gabrea nu e suficient de precis în casting şi în dirijarea actorilor, încît fiecare dintre ei să fie exact atît cît trebuie din exact ceea ce trebuie). Dar Gabrea n-are încredere în această obiectivitate şi o tot violează. N-are încredere în austeritatea cu care scenariştii prezintă urmele pogromului (se vorbeşte despre spînzuraţii din faţa hotelului lui Curzio, dar nu-i vedem) şi intensifică, în stil hollywoodian, momentele în care Curzio trece pe lîngă cîte o urmă (un travelling lent prin faţa unor prăvălii închise, o muzică lugubră pe imaginea unor oameni care spală o curte). Mediocrizează totul.