Primăvara astronomică a sosit, în fine; altminteri, la data cuvenită, aşa că, teoretic, nu prea avem de ce ne plînge. Ba chiar şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă (fiindcă sîntem la acest capitol, trebuie spus, pentru "laici", că, în teatru, intrarea în şi ieşirea din scenă constituie momentele-cheie ale "prestaţiei" unui actor, mic truc pe care junii servanţi ai Thaliei nu îl apreciază îndeajuns - şi rău fac), depăşind cu mult - cu vreo şapte-opt grade Celsius, mai exact - aşteptările "oficiale". Din nou am auzit, deschizînd radioul (televizorul îl evit, în ultima vreme, atît cît e omeneşte posibil), expresia-tip a majorităţii buletinelor meteorologice din ultimii circa 15 ani: "vremea va fi mai caldă decît în mod normal" (sau "obişnuit"). Asta, desigur, după ce a fost "mai rece decît în mod normal". În momentul de faţă, afară plouă mărunt şi îndesat - mocăneşte, cum se zice - după ce ieri a strălucit cu insistenţă soarele, iar diferenţa de temperatură faţă de ora corespunzătoare a zilei precedente este de fix unsprezece grade. E normal acest lucru? Probabil că nu. Se repetă acest lucru suficient de des încît, uşor-uşor, celulele noastre vor ajunge să-l recunoască nu drept o aberaţie, ci drept un fenomen "natural"? Probabil că da.
Metafora sună destul de banal, dar este eficientă şi, mai ales, identic-adevărată: cam aşa, cam ca vremea climaterică, arată şi se manifestă şi teatrul românesc contemporan nouă. Exemplele abundă. Iată cîteva.
Anual, "de pe băncile" numeroaselor şcoli de teatru existente în toată ţara iese un număr considerabil de regizori. (Nu discutăm, deocamdată, despre actori, al căror număr depăşeşte orice consideraţie efectuabilă cu instrumente empirice; doar statisticienii cu acte s-ar putea încumeta la un recensămînt.) Dacă, pînă în 1989, producerea de directori de scenă era apanajul exclusiv al institutului de teatru din Bucureşti (cel din Tîrgu-Mureş, singurul concurent, scotea doar actori), în ziua de azi există clase de Regie şi la Cluj, şi la Iaşi (posibil, şi prin alte părţi), iar la Tîrgu-Mureş se pot şcoli regizoral atît "majoritarii", cît şi "minoritarii" majoritari, adică vorbitorii de limbă maghiară. Chiar dacă am socoti producţia fiecăreia dintre aceste fabrici teatrale la un minimum de cinci absolvenţi anual (în realitate, sînt mai mulţi), tot s-ar chema că piaţa scenică autohtonă se îmbogăţeşte per anno cu douăzeci şi cinci de noi făcători de spectacole. Şi totuşi, impedimentul major în calea unei vieţi teatrale normale, cu afiş variat, repertoriu diversificat şi previzibil pe cel puţin o stagiune şi premiere ritmice este... lipsa de regizori. Orice director de teatru ştie despre ce vorbesc.
Apoi: după cum ştie oricine a circulat măcar un pic prin teatrele lumii - ba chiar şi oricine se uită pe canalele culturale unde se mai difuzează cîte o înregistrare a unui spectacol, inclusiv de operă, străin -, ceea ce contează cu prioritate, astăzi, în imaginea vizuală a oricărei întîmplări scenice este lumina. În programele de sală şi pe afişele instituţiilor de spectacol europene, de pildă, light(ing) designer-ul figurează, alături de regizor, scenograf şi, uneori, "dramaturg" (semnatarul textului de spectacol, nu autorul piesei), printre creatorii mizanscenei.
Care este explicaţia importanţei pe care a căpătat-o acest personaj "din umbră"? Una deopotrivă estetică şi economică: ambianţa scenică alcătuită prin jocul dintre întuneric şi lumină (eventual, colorată) corespunde mai intim sensibilităţii moderne, antrenată de contactul cu filmul, televiziunea, calculatorul etc., iar "decorul" astfel construit este infinit mai ieftin şi mai lesne deplasabil (în turnee, de exemplu) decît cei trei pereţi ai scenografiei tradiţionale, cu mobilierul şi recuzita ei complicată. În România, personajul în chestiune nici nu există ca atare; de "punerea luminilor" se ocupă regizorul, ajutat (cînd nu încurcat) de cineva care se cheamă "maestru de lumini" şi a cărui prezenţă e menţionată, de-a valma, o dată cu aceea a tehnicienilor de scenă (meseriaşi absolut onorabili şi de neînlocuit, dar avînd, totuşi, o contribuţie de calibru diferit la naşterea spectacolului). În România, decorul continuă să fie un element covîrşitor (la propriu, cîteodată) al mizanscenei şi a cărui confecţionare mănîncă, de obicei, mai mult de jumătate din timpul, bugetul şi nervii alocaţi unei producţii obişnuite - iar criza nu a schimbat cu nimic lucrurile. Nemaivorbind de faptul că nu-i deloc ieşit din comun ca o montare să nu poată participa la un festival ori să nu poată, pur şi simplu, să-şi părăsească sediul din cauza decorului, incompatibil cu alte scene, netransportabil, neadaptabil ş.a.m.d. Iar asta, în condiţiile în care teatrele se vaită fără preget pe tema subvenţiilor neîndestulătoare.
Am detaliat mai sus doar două dintre situaţiile nefireşti pe care viaţa teatrală autohtonă le leagănă la sîn, cu multă tandreţe, de ani şi ani. Mai sînt nenumărate, începînd cu acelea din zona administrativ-organzatorică şi terminînd cu acelea ce ţin strict de zona esteticii. Sau invers, pentru că nimeni nu ar putea spune care le determină pe care.
Aici funcţionează ireproşabil "mecanismul" descris de Eugène Ionesco în Cîntăreaţa cheală: "Luaţi un cerc, mîngîiaţi-l şi va deveni vicios". Nu întîmplător acest "părinte al absurdului" s-a născut în România.