Două instantanee trec precum fulgerul în neoboseala memoriei, atunci când mă gândesc la Fellini care, iată, ar fi împlinit, la început de 2010, 90 de ani. Nu sunt scene din filme. Omul, cu toate ale sale, ale măreţiei sale, ne-a marcat atât de mult, încât viaţa şi opera au devenit, poate mai mult decât în oricare alt caz al istoriei cinematografului, sinonimul unui regat aflat la doi paşi de noi. Înainte de a cotrobăi prin el, suntem mândri de a-i fi fost contemporani. O mândrie scurtcircuitată, uneori, chiar de sfiala vecinătăţii.
1. În ultima zi a lui octombrie 1993, după amiaza, Radu Cosaşu m-a sunat pentru a-mi spune atât: "A murit Fellini". O asemenea emoţie, ca un suspin scurt, nu-ţi scapă decât atunci când pierzi pe cineva drag din familie sau din primul cerc al apropiaţilor. Ni se părea firesc ca el să se afle acolo.
2. "Ci sentiamo" au fost cuvintele cu care m-am despărţit de Fellini pe platoul 4 de la Cinecitta, într-o seară primăvăratecă din 1973. Filma Amarcord. Năucită de emoţie, atunci nu mi s-a părut firesc ca el, marele Fellini, să-i spună unei ziariste venite din România "Mai vorbim la telefon". Părea un vis. Cum să iei de bună un vis? Drumurile m-au readus la Roma, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să-l sun pe Federico Fellini. Nu am mărturisit asta decât prietenilor. Probabil că nu sunt o bună ziaristă. "Ai făcut o mare greşeală" - avea să-mi spună Gideon Bachman, amic al cineastului şi autor al unor filme documentare despre artist, văzut la lucru -"nu ştii că adoră să vorbească la telefon?" Să fim serioşi. Nu oi fi eu o bună ziaristă, dar măcar am cu ce mă consola: sunt un om cu picioarele pe pământ, pretind că ştiu cam ce se cade să faci şi ce nu. Şi, apoi, cum să tot tragi de aţa norocului când încă nu mă dezmeticisem din visul trăit, vreme de o săptămână, de dimineaţa până seara, stând pe platouri, alături de Fellini şi echipa lui? Minunile trebuie ocrotite. Şi astăzi, după aproape patru decenii, mi se pare că pentru un tânăr critic de film venit, repet, din România, episodul despre care vorbesc a fost un dar căzut din cer. "Noi vă putem da un permis de intrare la Cinecitta, mi-a spus domnul Bersani de la Unitalia, dar singura modalitate de a vă apropia de Fellini este să staţi acolo, pe platou, o zi, două, trei, cât rezistaţi. Fiind curios din fire, o să vă remarce şi o să vină el să vă întrebe cine sunteţi". Altfel spus, traduc eu pentru mine, "ce caut acolo?". Zis şi făcut. A început jocul. A doua zi, exact cum mi s-a prezis, am fost întrebată cine sunt. Binecunoscutul glas subţiratec al cineastului a mai risipit din emoţie.
I-am spus şi asta a fost tot. Am rămas sa privesc, să observ, să iau notiţe. În ziua următoare, am fost salutată ca fiind "ziarista olandeză, acum ştiu cine sunteţi". Peste încă o zi, jocul s-a repetat, dar de data asta eram, cât de cât, pregătită: "Gata, acum nu mă mai înşel, sunteţi soţia regizorului polonez Zaluski, uite-l şi pe el, a venit înaintea dv." Cu acest mic ritual al atribuirii de noi identităţi, ca un fel de verificare a rezistenţei la jocul fellinian, rămânând, evident, la condiţia mea, pe care cineastul o reţinuse, desigur, din primul moment, am intrat în horă. Starea fundamentală a creatorului era cea ludică. Toată lumea din jurul lui, implicaţi sau nu în munca momentului, trebuia să o trăiască. Filmele lui Fellini s-au născut dintr-o bucurie a jocului ce lasă în umbră chinurile platoului. Secvenţa păunului care îşi desface coada rotitoare ca pe un evantai miraculos, în plină iarnă, deşi pur meşteşug al tehnicii (pasărea era împăiată, penele se puneau în mişcare printr-o telecomandă), l-a umplut de o exaltare copilărească: "E frumos, nu-i aşa?". Dacă trebuia, aş fi jurat cu mâna pe inimă că păunul este viu şi abia aştept să gulguie. Aveam să cad, totuşi, un examen. În ziua respectivei secvenţe, cum spuneam, de iarnă asigurată cu zăpadă artificială, Fellini, cu palton şi fular la gât, m-a întrebat dacă nu mi-e frig (rochia lejeră era adecvată calendarului real, de sfârşit de lună mai, nu celui al realităţii felliniene). În loc să mă prefac că dârdâi, că "trăiesc iarna", am răspuns cinstit ardeleneşte: "Nu, ştiţi, eu vin dintr-o ţară friguroasă." Nici astăzi nu mă iert. Cum de-mi ieşise din minte că trăiam într-o altă ţară, numită Fellini?