Fascinantul Madison

Atunci când am primit un telefon de la ICR, în care cealaltă Irină (Malcea) îmi propunea să prezint un festival de film românesc la Madison, în Wisconsin, mărturisesc că nu ştiam nimic despre ceea ce se numeşte America profundă. După decenii de nerăbdare, în ianuarie 2010 reuşisem să văd extraordinarul New York, pe care să-l savurez în doar câteva zile, profitând la maximum de după-amiezele libere de după nişte foarte interesante prelegeri despre mass-media mondială, aşa cum o percep cei din fundaţiile SOROS, din întreaga lume.

Am căutat repede în dicţionar să aflu mai multe despre oraşul unde avea să se ţină deja cea de-a patra ediţie a întâlnirii cu cinematografia noastră, care aveam să constat că era extrem de aşteptată. Nu era vorba de locul unde s-a filmat: The Bridges of Madison Country şi nici de recentul Bulevard devenit titlu de serial în Mad Men ultrapremiat cu Emmy şi Globul de Aur. Cine a fost Madison? Un Iorgovan american, care a redactat Constituţia Statelor Unite. Oraşul are un superb Capitoliu (unde de altfel recent s-a filmat Public Enemies cu Johnny Depp). Locuitorii spun că e mai bine proporţionat decât cel de la Washington. El poate fi de altfel vizitat şi afli multe despre cum funcţionează justiţia şi parlamentul local, dar mai ales cât este de desăvârşit, din punct de vedere arhitectonic. Tribunalul Suprem, de exemplu, e împodobit cu marmură din Germania şi Italia şi are mobilă de mahon din cea mai comodă cu putinţă. Oraşul este străjuit la Răsărit de lacul Monona şi la Apus de lacul Mendota. Pe cel dintâi, iarna, când e îngheţat bocnă, se înalţă zmeie mai ceva ca în filmul care se petrece la Kabul, în Afganistan şi care ne-a încântat acum ceva vreme şi este regizat de unul dintre juraţii care i-au dat Ursul de Argint peliculei noastre sau mai precis a lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: Marc Forster.

În acelaşi oraş se află şi un prim cinematograf Sundance, inaugurat de Robert Redford, care a considerat că este un loc cu cinefili adevăraţi şi unde fireşte că aduce filme independente. De asemenea, la Madison există şi un festival mare internaţional de cinema, chiar în luna aprilie 2010, unde vor participa din nou, două filme româneşti, premiate ambele mai pretutindeni, dar şi recent cu trofeul Gopo: Poliţist, adjectiv şi Cea mai fericită fată din lume. Mai e şi un muzeu al veteranilor. Poate părea ciudat, dar aminteşte mult de Gone with the Wind şi de The Hurt Locker deopotrivă. Parte din comentariul ghidului înregistrat, fireşte, cu ceva vreme în urmă, îţi dă ocazia să reasculţi tulburătorul timbru al lui Gregory Peck. Totodată, dacă noi suntem Micul Paris (şi vorba scenariului semnat de Corneliu Porumboiu: de ce n-ar fi şi Braşovul mica Pragă?) Madison - este Micul Vegas, un paradis pentru jucătorii înrăiţi.

Proiecţiile şi sesiunile de întrebări şi răspunsuri s-au ţinut într-o frumoasă sală din cadrul Universităţii, cu sprijinul CREECA (Centrul pentru Rusia, Europa de Est şi Asia Centrală) pentru care s-a străduit Elena, o româncă stabilită între timp în Phoenix, Arizona, şi care a reuşit să coopteze o cercetătoare de elită, emigrată tot din părţile noastre, Dana, care a făcut un site splendid. Operatorul semăna un pic, în privinţa pasiunii, cu cel din Cinema Paradiso, îl cheamă Wes şi a descoperit deja România, prin intermediul peliculelor, putând să comenteze între altele circulaţia infernală din capitala noastră. Seria de întâlniri pe ecran s-a deschis cu documentarul franţuzesc Noul val al cinematografiei româneşti realizat de Canal Plus şi care făcea o trecere în revistă a numelor mari de autori din noua generaţie: Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu, Radu Mihăileanu, dar şi maestrul Victor Rebengiuc. A urmat Poliţist, adjectiv care a amuzat şi a interesat, mai ales că publicul cunoştea şi se entuziasmase de deja de A fost sau n-a fost?. Cealaltă Irină avea să dezvăluie un alt Andi Vasluianu şi să stârnească un pogon de întrebări, având în vedere sfârşitul destul de misterios al peliculei. Cea mai fericită fată din lume a încheiat cea de-a doua seară, iar întrebările s-au axat în special pe felul în care a fost aleasă protagonista. Două dintre cele patru scurtmetraje La drumul mare şi Nunta lui Oli au putut fi urmărite după o întreagă aventură, în care nu se ştie de ce se declanşase o alarmă de incendiu, care a clipocit îndelungat luminile din sală , nepermiţând proiecţia la timp a scurtelor Renovare şi Bric-brac. Din fericire, ele au fost reprogramate, într-o pauză ceva mai lungă după comedia Nuntă în Basarabia, a lui Nap Toader, care a avut cei mai mulţi spectatori, 105, ca şi mesenii număraţi de mireasa Vica. Vulpe, vânător, în regia lui Stere Gulea şi în scenariul Hertei Muller (deţinătoarea Premiului Nobel) şi a lui Harry Merkale a stârnit cele mai multe întrebări, despre cum era viaţa înainte de '89, dar şi despre cum este ea acum. Seara s-a încheiat cu Pescuit sportiv şi el la fel de misterios, iar poate întrebarea cea mai percutantă a venit din partea unui american, care nu se dumirea de ce nu există şi regizoare femei.

Poate că în 2011 vom avea ocazia să demonstrăm că s-a schimbat ceva şi în noua generaţie. Totul s-a încheiat cu o cină la un restaurant faimos, unde meniul era tipărit de un ziar. Surpriză: desertul, nişte bomboane foarte rafinate, însoţite fiecare de câte un alt tip de bere, ba chiar şi una cu cafea. La The Great Dane totul e posibil. Dar parcă tot casele viu colorate (care seamănă ameţitor cu cele din Noua Zeelandă), deloc stridente, ghioceii înfloriţi şi originala Cafenea Michelangelo, de unde am transmis pentru Jurnalul Cultural, vor rămâne mai degrabă în amintirea mea, alături de români nostalgici, împliniţi în carieră şi frumoşi, dornici să le împărtăşească şi celor de peste ocean arta de acasă!