Grupul kinosseurilor care contează salută Academia pentru Oscarul primit de doamna Bigelow, suspină pentru scenariul nepremiat al domnului Tarantino, ridică din umeri în direcţia Sandrei Bullock, a kilogramelor din Precious: şi a argentinienilor care i-au împuşcat, dintr-un foc, pe domnii Audiard şi Haneke, şi purcede la a trece în revistă filmele care se zbenguie pe ecranele româneşti as we speak.
The Book of Eli / Cartea lui Eli (**, regia Allen şi Albert Hughes) este un soi de Mad Max scris şi regizat de martorii lui Iehova. Denzel şi Gary Oldman se înfruntă ultra-stilizat & post-apocaliptic - pe la finalul cu numărul 15 nu prea-ţi mai pasă cine / ce câştigă. Dacă aţi intuit dublul twist final primiţi de la noi un poster cu Zatoichi şi un exemplar din Pagini Aurii.
Shutter Island (****, regia Martin Scorsese) este încă o ecranizare după o cărţulie de Dennis Lehane - chiar dacă, pînă la actul 3, veţi crede c-aveţi de-a face cu un Stephen King din cele reuşite. Gotic şi fascinant, inteligent şi subversiv, expresionist şi extrem de trist - Hitchcock ar fi fost mândru, iar eu nu cred c-am să aplaud mai tare o lecţie de cinema în 2010. Am protestat că l-au oscarizat prea târziu pe Scorsese - sincer, mai bine mai aşteptau şi-l premiau acum.
The Wolfman / Omul-lup (*, regia Joe Johnston, distribuit de RoImage) este unul dintre acele filme cu probleme care par blestemate din start. Regizori veniţi / plecaţi, refilmări şi amânări - rezultă o ciorbă de epocă garnisită cu interpretări care merg de la lemnos (Del Toro) la caraghios (Hopkins) şi condimentată cu CGI din cel ieftin, plus sânge ca la balamuc. Nota, vă rog.
Micmacs a tire-larigot (***, regia Jean-Pierre Jeunet) este un nou delir audio-vizual în stilul clasic al autorelui său, numai că fără ambiţia şi anvergura anterioarelor (în special Delicatessen şi La cite des enfants perdus). Un film atât de subţire încât ţi-e teamă că se frânge dacă te răsteşti la el - a venit şi-a trecut relativ neobservat (în lumea civilizată - la noi şi-un elefant roz ar trece neobservat), ceea ce mă face să mă întreb dacă oamenii mai au nevoie de basme originale. Copilăreşti, adică.
Alice in Wonderland (***, regia Tim Burton) este, ia te uită!, un basm. Copilăresc şi nu prea - mariajul Burton / Lewis Carroll e pe muchie - , dar salvat "cu pompă" de ideea (pertinentă) de a-l baza mai degrabă pe Through the Looking Glass. Ansamblul funcţionează, cumva surprinzător (de ceva vreme Burton pare a fi exclusiv pe pilot automat) - dar mă lipseam deopotrivă de 3D şi de madam Avril Lavigne pe genericul final. White Rabbit, anyone?!
It's Complicated (**, regia Nancy Meyers) este o comedie romantică bătrânească - în sensul că-i jucată de oldtimeri şi că oboseşte repede. Cineva a avut o idee strălucită - un triunghi amoros compus din Meryl Streep şi băieţii ăia care au prezentat Oscarurile ("Christoph, you're looking for jews? Well, here's the motherload!"), dar nimeni nu s-a străduit să le ofere un scenariu, nişte replici, orice. Dommage.
Un prophète (****, regia Jacques Audiard) este, depinde de unghi, marele câştigător la César sau marele învins la Oscar. Indiferent de unghi, Audiard (fils de Michel) se foloseşte din nou de trucurile şi arhetipurile filmului de gen pentru (încă) un poem visceral, care intrigă de la primul la (mai ales) ultimul cadru. Cel mai revigorant film la Cannes-ul 2009 - da, cu Haneke şi bastarzi cu tot.
The Lovely Bones / Din Raiul meu (***, regia Peter Jackson) este acel film care împarte oamenii în două tabere distincte. Paradoxal - unii se plâng c-au fost prea deranjaţi / ofensaţi, ceilalţi se plâng că n-au fost destul. Ei, când adaptezi o carte despre o fetiţă de 14 ani, violată şi ucisă de un maniac sandilău, care se plimbă într-un soi de limbo şi încearcă să-şi ajute / asculte familia... îţi cam asumi ce va să urmeze. Prea mult computer, prea multă morală, prea multe direcţii - cei pentru care Peter Jackson înseamnă doar LOTR (nu şi Heavenly Creatures) vor fi descumpăniţi. Noi ceilalţi nu.