Recenta participare la un juriu teatral mai mărunţel mi-a înlesnit reluarea contactului (pe care, în chip cît se poate de voluntar, îl cam pierdusem în ultima vreme) cu scenele din Capitală şi din ţară şi cu - implicit - repertoriul lor, cum ar veni, normal. Adică nu acela pe care îl vizitează îndeobşte criticii şi nu acela care vizitează îndeobşte festivalurile, ci acela care îi are ca oaspeţi pe spectatorii plătitori de toată ziua (mai adesea, de toată seara), spectatori posesori de abonamente, spectatori aduşi în sală de "organizatorul de spectacole" al teatrului sau de victoria lor personală la vreun concurs radiofonic, spectatori de vîrstă mică, de vîrstă mijlocie şi de vîrstă mare, spectatori care fac coadă la casa de bilete, spectatori care nu citesc piesa înainte (mă rog, uneori nici ăilalţi nu...), spectatori care identifică interpreţii după rolurile acelora din serialele TV, spectatori care pronunţă greşit numele dramaturgului (las' că nici ăilalţi nu... întotdeauna...), spectatori, altfel zis, ce alcătuiesc acea abstracţiune misterioasă - publicul - despre care ştiu atîtea ăilalţi. Ce văd aceşti spectatori la teatru?
Văd, domnilor, multe comedii şi farse - în sensul specific al cuvîntului - şi văd multe spectacole unde contribuţia creatoare a regizorului este în general modică, atingînd perfecţiunea, în felul ei, atunci cînd izbuteşte să nu-i deranjeze prea tare pe actori. Adică văd, am impresia, cam ceea ce vedeau la teatru şi părinţii lor, şi bunicii lor, şi stră-stră-străbunicii lor (dacă erau de altă etnie decît cea română, care s-a apucat să facă spectacole în sală abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea) şi ceea ce vor vedea, probabil, şi nepoţii, şi stră-stră-strănepoţii lor (dacă nu luăm în serios calendarele maya şi alte surse de nelinişte cosmică). Este bun acest lucru? Este rău? Nu-i nicicum. Este.
De pildă, spectatorii Teatrului German de Stat din Timişoara văd, sub titlul Comedie pe întuneric (inscripţiile în nemţeşte sînt traduse atent, în toate materialele publicitare, şi în română, căci publicul instituţiei şi-a pierdut de mult omogenitatea lingvistică), un spectacol în care ingeniosul text al lui Peter Shaffer - centrat asupra unei pene de curent ce luminează neaşteptat părţile întunecate ale unor caractere şi relaţii, hazul poveştii venind din inversarea raportului văzut-nevăzut - a fost descifrat de regizorul vienez Zeno Stanek la primul nivel. La nivelul intrigii, mai exact. Oricum, dată fiind precaritatea dotărilor tehnice şi, mai ales, a pregătirii celor ce mînuiesc aceste dotări în teatrele de pe întreg teritoriul naţional, curgerea fără accidente a reprezentaţiei este, prin ea însăşi, un succes. Altminteri, am rîs de se zguduia scaunul sub mine, pentru că eu, la comediile englezeşti (chiar şi la cele mai amărui), rîd întotdeauna, indiferent de cum le tratează autorii de spectacole. Sau aproape indiferent.
Aş fi dorit să rîd tot aşa de mult şi la spectacolul intitulat Fantoma, dragostea mea, inspirat (nu am înţeles prea bine în ce fel anume, neavînd program de sală) dintr-o piesă a lui Noel Coward, celebrisim comediograf şi farsograf britanic, şi jucat, sub direcţia de scenă a lui Şerban Puiu, la Teatrul Metropolis. Fiind teatru de proiecte, acesta din urmă are avantajul că poate aduce laolaltă, în producţiile sale, actori din toate celelalte teatre, bucureştene sau "provinciale", ceea ce simplifică mult complicaţiile presupuse, adeseori, de întocmirea unei distribuţii mulţumitoare. Nu distribuţia este problema aici, aşadar, deşi, de la nume precum Gabriela Popescu sau Marius Florea Vizante aştepţi ceva în plus pe lîngă complicitatea cu auditoriul - tradusă aici în tot soiul de "măi" şi "băăă", probabil ca să ne simţim mai în largul nostru dîmboviţean.
Problema este regia, care a îngroşat cît a putut liniile cînd mai fine, cînd mai fragile ale textului (o povestioară cu fantome simpatice). Cel mai aproape de stilul ideal al comediei bulevardiere - gen cît se poate de stimabil şi de atrăgător, cînd e bine făcut - s-a situat Monica Davidescu. Frumoasa Alexandra Velniciuc a părut tot timpul foarte (prea) conştientă de farmecul personal - şi ocupată să-şi arate picioarele. O comedie lirică pot vedea, dacă merg la Sala Studio a străvechiului lor teatru în permanentă refacere, spectatorii ieşeni: Quartet de Ronald Harwood, o istorie tandră şi amuzantă cu patru cîntăreţi de operă retraşi într-un azil de bătrîni, la final de carieră. Piesa e construită solid, are replici bune (nu chiar impecabil aduse pe româneşte), iar distribuţia întruneşte patru adevăraţi piloni ai trupei ieşene: Mihaela Arsenescu-Werner, Violeta Popescu, Florin Mircea şi Sergiu Tudose (în ordine galantă şi alfabetică). Excelenţi, toţi patru. Ce-i mai rămînea de făcut regizorului Vitalie Lupaşcu? Mai nimic, desigur - şi bine a făcut că, în speţă, nu şi-a depăşit competenţele.
Interesele "profesionale" ale juriului despre care vorbeam au fost circumscrise destul de strict; ele au desenat, totuşi, o hartă grăitoare a realităţii teatrale - sau, măcar, a unei părţi din ea. Pars pro toto? Aceasta-i întrebarea.