Robin Hood deschide festivalul fără Ridley Scott - Cannes, 2010

Nici n-a început oficial festivalul - se întâmplă în seara asta -, că la Cannes a început deja nebunia. Abia am găsit un loc în Sala Wifi din Palatul Festivalului pe o mochetă încă curată ca să mă pot efectiv aşterne la scris.

Am ajuns ieri şi prima impresie a fost că am lipsit o săptămână, răstimp în care nu s-a schimbat nimic. Şoferii curselor expres de la aeroportul din Nisa la Cannes sunt la fel de bădărani cum îi ştiam - plus că am aşteptat o oră şi jumătate pentru o cursă care trebuia să vină la jumătate de oră. Staff-ul festivalului are aceleaşi figuri simpatice din anii trecuţi. Jurnaliştii deja se salută cu ei şi se gratulează cu Ça va?, după care fiecare îşi vede de ale lui.

Ce s-a schimbat faţă de anul trecut? În primul rând, parcă toţi jurnaliştii au venit din prima zi la cele două săli de presă, deşi nu toţi au venit şi la prima proiecţie din festival, Robin Hood, văzut în avanpremieră mondială. (Oricum, publicaţiile care se respectă trimit oameni care văd filmele şi scriu despre ele şi alţi oameni care fac interviuri şi merg la conferinţele de presă. În următoarele zile, până în 23 mai 2010, voi încerca să le fac pe amândouă.).

Ridley Scott, autorul lui Robin Hood, care mărturisea acum câteva zile pentru BBC că, după părerea sa, legendarul Robin Hood chiar a existat, nu a putut veni la Cannes din pricina unei operaţii la genunchi care s-a lăsat cu o convalescenţă lungă. Reprezintă filmul protagoniştii Russell Crowe şi Cate Blanchett, precum şi producătorul Brian Grazer - care vor urca azi scările care duc la Grand Théâtre Lumière, celebra "la montée des marches" despre care Cate Blanchett spunea într-un interviu pentru suplimentul scos de Le Monde special pentru Festivalul de la Cannes că seamănă cu desfacerea apelor Mării Roşii. ("Am crezut că după filmul meu s-a terminat cu Robin Hood", spunea Mel Brooks într-una din revistele de aici, de la Cannes, referindu-se fireşte la filmul său Robin Hood: Men In Tights care pentru unii e cel mai bun film care s-a făcut despre legendarul erou.).

Am reuşit să filmez sosirea actorilor la conferinţa de presă, precum şi un răspuns al lui Crowe de la conferinţa de presă. Ideea generală este că presa a fost imparţială şi respectuoasă. Russell Crowe, fireşte, îşi apără munca şi spune că acesta e cel mai bun film despre Robin Hood făcut vreodată, nu doar pentru că are referinţe la probleme foarte actuale - cum e "monopolul media" (cine s-ar fi gândit!), dar şi pentru că vorbeşte despre falia dintre bogaţi şi săraci. Motivaţia lui Crowe de a face acest film a fost, a declarat, faptul că vorbeşte despre un om care, după ce a luptat 10 ani pentru ţara sa se întoarce acasă şi îşi găseşte ţara sărăcită, iar acest om cunoaşte o "gacică" ("chick") şi va învăţa s-o iubească, şi de asemenea un tată (interpretat de Max Von Sydow) pe care va învăţa să-l respecte.

Cu toată carisma lui Crowe şi dezinvoltura mult mai jucată a lui Cate Blanchett - care a spus că s-a pregătit pentru rol făcând balet şi yoga! - filmul oferă mai puţin decât mulţi jurnalişti se aşteptau. M-a surprins însă faptul că e un bildungsroman, un prequel - şi prin asta e o premieră pentru filmele cu Robin Hood. Mare parte din poveste se referă la împrejurările prin care Robin care nu e încă Hood ajunge în afara legii. Din acest punct de vedere filmul seamănă cu Diarios de motocicleta, de Walter Salles, prezentat la Cannes în 2004, numai că în loc de Che Guevara cinematograful a găsit acum un alt personaj iconic, la fel de potrivit vremurilor de azi, răvăşite de criza economică. Filmul lui Ridley Scott are prea puţine ingrediente metafizice, psihologice sau de mare adâncime - cum ne-am fi aşteptat de la autorul lui Kingdom of Heaven, în afara unor referinţe la debarcarea aliaţilor din Normandia (la imaginile de epocă sau la cele refăcute de Steven Spielberg din Saving Private Ryan), o ironie foarte fină la adresa hitului lui Brian Adams din filmul în care Kevin Costner era Robin Hood sau stilul de joc al lui Cate Blanchett care sper că e intenţionat plin de citate - şi care te trimite la Vivien Leigh din Pe aripile vântului şi la Katharine Hepburn cu sau fără duelurile verbale cu Spencer Tracy - pentru că şi iubirea dintre Lady Marianne şi Robin Hood începe cu tachinarea.

Ce e frumos în filmul lui Ridley Scott e însă felul în care orchestrează desfăşurarea de forţe din timpul luptelor. E de înţeles de unde fascinaţia lui pentru această perioadă şi pentru cruciade. Confruntările armate de odinioară aveau o carnalitate a lor, erau fruste - de aici frumuseţea lor cinematografică - atât de vizibilă într-o proiecţie bună cum e cea de la Cannes. Săbiile aveau lama lată şi scoteau un anumit zgomot; când o cetate era asaltată se arunca smoală încinsă de sus, iar arcaşii trimiteau o ploaie de săgeţi. E cu totul altceva decât într-un film de acţiune din zilele noastre, cu lunetişti şi drone. Dar e prea puţin pentru ce am fi aşteptat de la Ridley Scott...

La Cannes sunt aşteptaţi în aceste zile între 25.000 şi 30.000 de profesionişti. Numai jurnaliştii sunt aproape 4.000. (Mă întrerup din idee ca să notez un lucru foarte drăguţ pe care l-a spus adineaori Benicio del Toro, membru al juriului, în cadrul conferinţei de presă a juriului. A fost întrebat care au fost împrejurările în care a fost invitat la Cannes şi a spus că a fost sunat de Thierry Fremaux, delegatul general al festivalului, şi că a acceptat pentru că a aflat că şi cineastul spaniol Victor Erice e în juriu. "Mi-am spus că e un juriu serios dacă Victor Erice e în el, aşa că am spus Da în ideea că o să am două săptămâni să vorbesc cu el şi să-l conving să mă ia într-unul dintre filmele lui ale cărui fan sunt.")

Continui: printre profesioniştii prezenţi în acest an figurează din nou Ken Loach, al cărui ultim film, Route Irish, a fost înscris în Competiţia Oficială după ce lista fusese deja anunţată. E pentru prima oară când se întâmplă asta la Cannes. Şi pentru că s-a întâmplat chiar în ultimul moment, filmul nici nu figurează în programele tipărite ale festivalului. Va fi proiectat în 20 mai 2010.

Nici n-a început oficial ediţia a 63-a, şi Cannes-ul a deschis lupta pentru eliberarea a doi cineaşti privaţi de libertate din motive cu totul diferite: iranianul Jafar Panahi - arestat de autorităţile iraniene şi pentru care a făcut recent apel şi FIPRESCI- Federaţia Internaţională a Criticilor de Film - Jafar Panahi e membru al juriului Competiţiei Oficiale la Cannes, şi Roman Polanski - pentru eliberarea căruia aici la Cannes s-a deschis o listă pe care a semnat şi Cristi Puiu - alături de alte nume mari.

Dacă Thierry Frémaux anunţa o ediţie eteroclită, doar simpla lecturare a titlurilor te face să găseşti câteva puncte interesante. Unul dintre ele este cu siguranţă Carlos de Olivier Assayas, un film de patru ore despre 20 de ani din viaţa lui Carlos Şacalul (1974-1994), care a fost plimbat dintr-o secţiune într-alta - pentru că e prea lung - până când a aterizat în Selecţia Oficială Hors Competition, pe acelaşi nivel cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu de Andrei Ujică.

Dacă până şi Robin Hood trimite la monopolul media şi la lumea în care trăim, de ce nu s-ar moderniza permanent şi Marche du Film, locul unde filmele se vând şi se cumpără la Cannes? În acest an, există posibilitatea ca cei care vor să cumpere să nu mai trebuiască să vadă filmele în sala de proiecţie, ci pe internet, la cinando.com. Cu ajutorul unei parole, descarcă filmele şi le văd acasă. Sau la birou. O alta noutate e faptul că sunt 10 săli de proiecţie pentru 3D. Încă nu se fac proiecţii de filme întregi în 3D, majoritatea sunt trailere, dar nu departe e ziua când se vor face. Oricum, dacă mai era nevoie, a spus şi Jerome Paillard, directorul executiv al Marche-ului că DVD-ul se învecheşte pe zi ce trece.

De reţinut e şi faptul că de doi ani, piaţa de film de la Cannes e deschisă şi documentarelor, în sensul creării unei reţele a producătorilor.

De mâine intră şi românii în scenă. Primul e Radu Muntean cu Marţi, după Crăciun, care are primele două proiecţii din cele trei programate.