Inarritu a adus un film nu Biutiful ci de o inepuizabilă tristeţe / Godard a snobat Cannes-ul pe ultima sută de metri - Cannes, 2010

În sala wifi, de unde îmi trimit corespondenţele, supraveghetorii sunt îmbrăcaţi în alb şi tot albi sunt pereţii, mesele şi scaunele (cărora li se adaugă petele portocalii - de la sponsor). Sarcina acestor tineri e mai mult aceea de a ne supraveghea. Eleganţi ca nişte stewarzi de pe un vas de croazieră, ei ne trag de mânecă spunându-ne frumos că nu avem voie să mâncăm în sală nici măcar o ciocolată sau strâng după noi hârtiile uitate pe mese. Sâmbătă seară (15 mai 2010), când netul a avut vreo două ore foarte proaste, n-au fost în stare să facă nimic.

În 2010, Cannes-ul e strict cu mâncarea, dar lejer cu tehnica. Nu poţi intra mâncând mere, ciocolată sau snacksuri în sălile de proiecţie (deşii unii le ascund bine pe fundul genţilor ca să scape de controlul de la intrare), în schimb e prima oară când văd jurnalişti care nu-şi închid mobilele în timpul proiecţiilor şi dau mesaje, deranjându-i pe ceilalţi. Ba, mai mult, am văzut un jurnalist filmând la proiecţia de presă cu Robin Hood. Camerele video şi aparatele foto trebuie lăsate la garderobă, iar telefoanele închise - ni se tot spune.


Dezolantul Biutiful e, pentru autorul său, un film "plin de speranţă"

Am ajuns la jumătatea festivalului şi până acum Competiţia Oficială e mai degrabă mediocră. Din şapte filme, doar trei care să-şi merite locul în cursa pentru Palme d'Or: Un homme qui crie de Mahamat-Saleh Haroun (coproducţie Ciad - Belgia - Franţa) - care nu e o capodoperă cât un film corect şi curat despre drama unui bărbat din Ciad nevoit să-şi trimită fiul în armata guvernamentală, pierzându-l apoi în războiul civil), Another Year de Mike Leigh - o poveste simplă şi emoţionantă despre singurătate şi moarte, dar nu cel mai bun din creaţia regizorului britanic, şi în fine, Biutiful, văzut azi, revenirea lui Alejandro Gonzalez Inarritu la Cannes, după succesul precedent cu Babel.

Biutiful e, de fapt, primul film văzut aici care are şanse reale şi care merită să intre în palmares. Va lua, probabil, cel puţin Premiul de interpretare masculină. Javier Bardem e fără cusur în pielea unui bărbat din Spania săracă a zilelor noastre care se ocupă cu găsirea de joburi la negru pentru imigranţi, mituind poliţia şi încercând să-şi ţină pe linia de plutire şi propria familie - nevasta bi-polară, labilă, doi copii traumatizaţi şi speriaţi, un frate insensibil -, păstrând pentru sine, în acest turn Babel al nebuniei cotidiene, faptul că tocmai a descoperit că are cancer şi că va muri curând.

La patru ani distanţă, cineastul mexican face un film şi mai sumbru despre relele lumii contemporane decât făcea în Babel. Biutiful e spectacolul dezolant şi întunecat al unei lumi covârşite de sărăcie, boală, moarte şi lipsite de speranţă. Montajul e strâns şi isteric, camera cadrează de multe ori doar feţele actorilor, zgomotele sunt puternice şi enervante. Aceasta e adevărata lume de azi - săracă, tristă şi obositoare - un purgatoriu din care doar moartea ne salvează.

Inarritu colaborează din nou cu directorul de imagine Rodrigo Prieto şi cu compozitorul Gustavo Santaolalla pentru un film de peste două ore cu o distribuţie internaţională de o dăruire unanimă. Cartierul Barcelonei locuit de emigranţi devine pe ecran metafora unei lumi în mic, unde globalizarea nu mai trimite la teoria haosului şi la fluturele care dă din aripi în Beijing, ca în Babel, ci la o consacrare şi nivelare a sărăciei. Imaginea emigranţilor chinezi exploataţi la negru şi care mor din pricina unor instalaţii de încălzire ieftine într-un subsol insalubru constituie una dintre cele mai dezolante tablouri ale filmului.

Inarritu e şi mai pesimist faţă de cum era acum patru ani. Nici un crâmpei de speranţă nu răzbate din pregătirea pentru moarte a bărbatului care încearcă pe cât poate să facă un pic de bine în jur şi să aranjeze cât de cât lucrurile înainte de a pleca, dar pentru care fiecare zi aduce tot mai multe greutăţi. Povestea acestui Iov modern care printre altele îşi câştigă existenţa şi comunicând cu morţii, ajutându-i să plece liniştiţi, este povestea "unei lupte interioare", după cum a explicat Javier Bardem punctul său de acroşaj cu personajul.

"El e mereu într-o spirală care în permanenţă îl împinge înăuntru", a explicat şi Inarritu personajul lui Bardem, interpretat de acesta de o manieră minimalistă desăvârşită. "Am fost atât de obosit după turneul mondial de promovare cu Babel încât mi-am spus că următorul meu film va urmări un singur personaj de manieră lineară şi va fi vorbit într-o singură limbă. Dar n-a fost deloc uşor", a adăugat cineastul.

Nu îl credeţi. Filmul nu e uşor şi fluent, ci e ca un coşmar în care încerci să alergi dar picioarele întâmpină un aer greu ca apa. A devenit atât de greu de trăit în această lume încât nici de murit nu se moare uşor. "Societatea în care trăim e bolnavă", a spus şi Alejandro Gonzalez Inarritu la conferinţa de presă, într-o tiradă aplaudată de jurnalişti în care a mai spus că, din punctul său de vedere, un film despre oameni care suferă, se luptă şi trăiesc cu adevărat e un film plin de speranţă. "Nu cred că exploziile (...) sunt pline de speranţă", a spus el ţintind cinemaul comercial, apreciind că azi oamenii se ascund de ei înşişi în spatele botoxului, fiindu-le frică să se recunoască pe ecran.


Godard are "probleme de tip grec"

Presa franceză a explodat azi, o dată cu vestea că Jean-Luc Godard, aşteptat să prezinte Film socialisme în secţiunea "Un Certain Regard", nu va mai veni pe Croazetă. Cineastul urma să susţină şi o conferinţă de presă, singurul prilej pentru jurnalişti de a-i pune întrebări, dat fiind că deja anunţase că nu va da interviuri. Cineastul i-a trimis, însă, cu o seară înaintea proiecţiei o scrisoare lui Thierry Fremaux (delegatul general al festivalului) scuzându-se astfel: "Ca urmare a unor probleme de tip grec, nu voi mai putea fi invitatul dumneavoastră la Cannes. Aş merge până la moarte alături de festival, dar nu voi face un pas în plus. Cu prietenie, Jean-Luc Godard".

"Mai bine că n-a venit. Ne-a scutit de comentariile sale interminabile despre cinema. Oricum, nimeni nu-i înţelege filmele cu excepţia idolatrilor momentului mai 1968. Îţi vine să o fugi numai la auzul titlului" - sună un comentariu răutăcios de pe site-ul cotidianul Liberation, care a făcut rost de conţinutul scrisorii.

Într-adevăr, Film socialisme e un film de Godard, deşi e greu să explici după ce îl vezi de ce se numeşte aşa. Un vas de croazieră, elegant şi spaţios (metafora e translucidă ca Mediterana) e punctul de legătură al mai multor personaje prin intermediul cărora cineastul îşi exprimă cele mai recente idei despre al doilea război mondial, comunism, cinema, evrei.

Ajunşi la jumătatea festivalului, jurnaliştii au întâmpinat cu oboseală dificilele comentarii ale cineastului francez şi stilul care îţi pune atenţia, neuronii şi memoria la încercare. Au stat conştiincioşi la coadă, dar au început să adoarmă pe capete în timpul proiecţiei. Nu e de mirare. Azi a fost o zi grea, cu multe proiecţii importante. (Personal, l-am sărit pe Stephen Frears, care e în afara competiţiei cu Tamara Drewe, ca să scriu acest text şi să prind două filme după-amiază.).

Să nu uit: aseară am stat la o coadă interminabilă la Outrage-ul lui Takeshi Kitano, prezentat în Competiţia Oficială. Un alt film yakuza, dar mult mai gălăgios, mai violent, mai complicat şi mai fără rost decât toate celelalte la un loc. Oare de ce filmul lui Radu Muntean, Marţi, după Crăciun, n-a avut loc în Competiţia Oficială? Acelaşi lucru ne-am întrebat anul trecut în legătură cu Poliţist, adjectiv...