Şi, dacă tot am pomenit de Berlinală, atunci mai am (alte) două amendamente... În primul rând, spre deosebire de Berlinală, Cannes-ul e o staţiune eminamente bătrânească şi wireless-ul nu e nici pe departe un must, fapt ce taie, automat, elanul creator al trimisului special, care n-are de ales şi trebuie să-şi amâne darea de seamă pentru întoarcerea în patrie (e drept, trimisul poate apela cu încredere la sala de presă, doar că aglomeraţia e prea mare şi se pierde timp preţios). În al doilea rând, tot spre deosebire de Berlinală, la Cannes filmele sunt bune chiar şi în acest an lipsit de glamour-ul şi icon-urile prezente la celelalte ediţii (unde altă dată aveam cam toată distribuţia din Ocean's 13 sau cel mai recent Indiana Jones, acum avem doar Michael Douglas şi Oliver Stone). Aşadar, a vedea vreo patru filme pe zi nu reprezintă, în teorie (adică înainte de a da nasul cu rose-ul şi cu sandwich-ul cu chèvre) nicio problemă - slavă Domnului, graţie crizei, sunt mai puţini festivalieri şi cozile de la proiecţii au devenit o formalitate (ca să vă faceţi o idee, în 2007, pentru lecţia de cinema a lui Scorsese am stat la coadă 3 ore; acum, pentru noul Woody Allen, am aşteptat 3 minute) şi, din nou, cel sacrificat (ziua are, totuşi, 24 de ore) e taman statul la calculator întru compunerea de transmisiuni "de la faţa locului".
Dar, totuşi, între 10 zile, cât ţine, în fapt, festivalul, şi 5, câte am avut eu la dispoziţie (un weekend prelungit, adică), diferenţa e destul de mare. La naiba, vorbim de o jumătate de Cannes! Implicit, unele filme au fost sacrificate fără drept de apel (cu toată dorinţa unora de a descoperi niscai revelaţii, când ai 20 de filme pe zi, toate difuzate câte 3 în acelaşi timp, astfel de dorinţe e bine să le laşi acasă)... Întâmplarea fericită a făcut, însă, ca toate titlurile pe care doream musai să le bifez să fie comasate în prima parte şi, o altă întâmplare, poate mai puţin fericită dar, asta e, se-ntâmplă şi la case mai mari (decât a Berlinalei, de exemplu), nici selecţia nu a fost chiar state of the art, chestiune valabilă în primul rând pentru secţiunile neoficiale... Adică Semaine de la Critique, unde tot ce poţi găsi (în general) sunt producţii pe cât de exotice pe atât de ermetice, încât totul seamănă teribil de mult cu Panorama şi / sau Forumul berlinez şi Quinzaine des Realisateurs, unde filmele cu pedigree sunt destul de puţine (cum a fost cazul Tetro, al lui Francis Ford Coppola, considerat prea slab pentru Selecţia Oficială) dar unde, dacă eşti norocos, poţi să ai parte de ceva bijuterii ascunse, veritabile revelaţii ale festivalului... De exemplu, de-a lungul anilor, în cea de-a doua categorie s-au înscris Control-ul lui Anton Corbijn (2007), Eldorado-ul lui Bouli Lanners (2008) sau Humpday-ul lui Lynn Shelton (2009). Poate că, dacă aveam ceva mai mult timp, în aceeaşi categorie s-ar fi încadrat în acest an thrillerul existenţialisto-social Everything Will Be Fine, regizat de danezul Christoffer Boe, omul responsabil pentru splendidul Reconstruction din 2003, şi documentarele Benda Bilili!, regizat de Renaud Barret & Florent de la Tullaye, care are în centrul atenţiei o trupă de muzicieni cu diverse handicapuri fizice - probabil cel mai uplifting film din festival -, şi Cleveland versus Wall Street, un documentar despre crash-ul din 2009 (unul dintre leit-motivele festivalului), realizat de Jean-Stéphane Bron. Dar toate trei cu o doză consistentă de maybe...
Aceeaşi situaţie un pic frustrantă (timp insuficient şi titluri mai puţin "sigure") a fost valabilă şi în cazul secţiunii Un Certain Regard, sora mai mică a Competiţiei Oficiale. În mod normal, această a doua secţiune reprezintă locul în care se strâng filmele ce n-au prins un loc în competiţie (cum s-a întâmplat în 2009 când, din pricina "greilor" veniţi cu filme banale dar prea rezonante pentru a nu fi selectate, alte titluri, mult mai meritorii - da, mă refer în primul rând la Poliţist, adjectiv - au ajuns în UCR). În acest an, problema calităţii net superioare a celei de-a doua secţiuni a fost tranşată extrem de rapid, verdictul pozitiv având drept principal argument tocmai cele două filme româneşti, Marţi, după Crăciun, al lui Radu Muntean (şi nu Munteanu, cum se încăpăţânează unii să scrie) şi Aurora lui Cristi Puiu. Alte titluri rezonante ale secţiunii ar fi trebuit să fie Carancho, de Pablo Trapero, Chatroom, de Hideo Nakata, Film Socialisme, de Jean-Luc Godard, Les Amours Imaginaires, de Xavier Dolan, O Estranho Caso de Angélica, de Manoel de Oliveira şi Pál Adrienn, de Ágnes Kocsis. Spun "ar fi trebuit", pentru că cronicile din cele trei reviste daily ale festivalului, Screen, Variety şi The Hollywood Reporter, sunt departe de a fi extatice: Carancho e "faultat de-un scenariu banal şi iluminat ca o dramă TV"; Godard-ul e "enigmatic şi numai pentru fanii disperaţi" (ceea ce, în treacăt fie spus, eu nu sunt - preferatele mele Bande a part, Vivre sa vie şi Une femme est une femme fiind dintre titlurile cuminţele ale filmografiei acestui bătrânel arţăgos şi năbădăios care a decis, în ultima clipă, să nu mai vină la Cannes); filmul unguresc "are plot pentru 45 de minute, nu pentru două ore cât durează"; Nakata e "ilar înainte de a fi scary". Cu alte cuvinte, singurele care scapă cu faţa curată sunt cel de-al doilea lung-metraj al lui Xavier Dolan, enfant terrible et extraordinaire care, la 21 de ani reuşeşte un "splendid şi elegant film de dragoste, amuzant şi reconfortant, făcut, parcă, în contra celor care vor să vadă la Cannes numai filme profund intelectuale" şi, la polul opus, cel mai recent opus (sic!) al mai mult decât venerabilului Manoel de Oliveira care, la 101 ani (arată de maxim 80!), are tot dreptul să fie profund morbid şi metafizic, chit că asta înseamnă public de nişă. Dar, din nou şi cu riscul de a mă repeta - nimic la nivelul anilor anteriori, în care această secţiune arondată sălii Debussy (a doua ca mărime după Lumière) şi decorată cu covor albastru (devenit, între timp, roşu), care ani anteriori au delectat festivalierii cu The Band's Visit, de Eran Kolirin, Du levande / Voi, cei vii, de Roy Andersson, The Terror's Advocate, de Barbet Schroeder, Hunger, de Steve McQueen, La Vie Moderne, de Raymond Depardon, O' Horten, de Bent Hamer, Soi Cowboy, de Thomas Clay, Tokyo!, de Michel Gondry, Leos Carax & Bong Joon-ho, Wendy and Lucy, de Kelly Reichardt sau Mother, de Bong Joon-ho.
În fine, last but not least, după cum spune francezul, avem competiţia oficială... Opinia majoritară e că selecţia de filme concurente la Palme d'Or e - aţi priceput refrenul - "inferioară celor din anii anteriori". Adică celei din 2009, care a dat o capodoperă (Das weisse Band, al lui Michael Haneke) şi trei filme aproape perfecte (Inglourious Basterds, de Quentin Tarantino, Un prophète, de Jacques Audiard şi The Time that Remains, de Elia Suleiman) - asta pe lângă eclectismul oferit de nume precum Lars Von Trier, Park Chan-Wook, Gaspar Noé, Alain Resnais, Pedro Almodóvar, Ang Lee, Johnnie To sau Marco Bellocchio. Sau dublei 2007-2008 (ca să rămânem în zona recentului), care a fost un veritabil who's who: Fatih Akin, Julian Schnabel, Wong Kar-Wai, Ethan &Joel Coen, Gus Van Sant, Emir Kusturica, David Fincher, Fernando Meirelles, Steven Soderbergh, Paolo Sorrentino, Clint Eastwood, Jean-Pierre & Luc Dardenne, Charlie Kaufman sau James Gray. După o asemenea serie, aşadar, orice nouă selecţie pleca la drum cu un handicap serios. Şi totuşi... Chiar şi fără noul Terrence Malick, neterminat şi lăsat, probabil, pentru Veneţia (la fel ca Sofia Coppola, Julian Schnabel, Anton Corbijn, Julie Taymor, Danny Boyle sau Darren Aronofsky), chiar şi fără Bertrand Blier sau un nou Johnnie To, fără niscai italieni de renume - ar fi putut fi Gabriele Salvatores sau Nanni Moretti -, şi fără cel mai recent Clint Eastwood (Cannes-ul fără Clint e ca Berlinul fără Shahrukh Khan!), tot ar fi trebuit să se găsească ceva mai incitant decât Lee Chang-Dong, Wang Xiaoshuai, Sergei Loznitsa, Kornél Mundruczó (titlul, The Frankenstein Project, e promiţător doar pe hârtie), Im Sangsoo sau Mahamat-Saleh Haroun. Don't get me wrong... Filmele lor pot fi chiar şi capodopere... Imboldul necesar unei treziri la 6:30 dimineaţa după ce te-ai culcat la 4, tot n-au cum să-l dea...
Şi cam aşa se prezintă Cannes 2010 la capitolul filme pe care nu le-am văzut. În mod paradoxal, deşi lista de "ne-" e foarte lungă, cele 5 zile mi-au permis, totuşi, să bifez cel puţin două titluri pe zi - tripleta românească, noul Kitano şi, mai ales, deliciul festivalului, noul Gregg Araki, included. Dar, după cum zicea Scarlett, "şi mâine e o zi"...