Autobiografia lui Ceauşescu n-a tentat jurnaliştii, deşi prezintă un pdv original / Abbas Kiarostami se interoghează fals pe marginea relaţiei original-copie - Cannes, 2010

"Filmul artistic de montaj" - cum îi place autorului să-l numească - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a avut azi vizionarea de presă în Salle du 6eme, fiind prezentat aici la Cannes în cadrul Selecţiei Oficiale hors competition. Din păcate, deşi nici un alt film important nu era la concurenţă, jurnaliştii nu s-au înghesuit la acest film de trei ore în care fostul dictator comunist apare într-o lumină surprinzătoare.

Ideea lui Andrei Ujică, autor al unei Trilogii a comunismului care includea până acum Videogramme einer Revolution / Videograme dintr-o revoluţie (1992) şi Out of the Present (1995), se sprijină pe un titlu luat din literatură. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este o parafrază după cartea lui Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas (1933) în care scriitoarea, care a refuzat toată viaţa să-şi scrie memoriile, a ales să scrie autobiografia inventată a propriei sale secretare, făcându-şi o autobiografie prin reflexie.

Ujică s-a inspirat însă şi din titlul Autobiografia lui Fidel Castro. Un roman de Norberto Fuentes. Norberto Fuentes este un scriitor cubanez în exil care a fost până la un moment dat apropiatul lui Fidel Castro.

Filmul are la bază materiale video totalizând 1.000 de ore din arhiva oficială realizate de-a lungul a 25 de ani. "Norocul" lui Andrei Ujică a fost faptul că arhiva e foarte bogată, Ceauşescu fiind filmat în medie o oră pe zi timp de 25 de ani, pentru ca la mijlocul anilor '70 să accepte să fie filmat şi în vacanţele petrecute în cerc restrâns.

Ambiţia lui Andrei Ujică e de a face ficţiune cu ajutorul imaginilor autentice, pentru a încerca să răspundă la întrebarea cât de fidelă e o imagine de epocă? "Până la urmă, dictatorul nu e decât un artist care are posibilitatea de a-şi pune întreg egoismul în practică. Nu e decât o problemă de estetică faptul că el se numeşte Baudealaire sau Bolintineau, Louis XVI sau Nicolae Ceauşescu", spune Andrei Ujică pentru care această idee îndrăzneaţă s-a concretizat în timpul îndelungatului montaj al filmului care a început anul trecut prin iulie şi s-a terminat cu puţin timp înaintea Cannes-ului.

Autobiografia... începe cu o secvenţă din timpul "procesului" din 25 decembrie 1989 şi continuă cu un lung flashback, de trei ore, în care îl vedem pe Ceauşescu în diverse ipostaze montate necronologic. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, când nu e decât unul printre alţii (deşi duce sicriul), preluarea puterii, schimbarea numelui partidului, jucând la târg Ursuleţul ochitor, vizitele în China, Coreea de Nord, Anglia sau Statele Unite - când stă cot la cot cu Regina Elisabeta sau Jimmy Carter şi vizitează Studiourile Universal de la Hollywood, vizitele de lucru prin ţară - când testează pâinea să vadă dacă e moale, vacanţele de la mare, petrecerile de la Snagov, meciurile de volei când e aproape simpatic în stângăcia lui, "alendeloanele" albe, brodate colorat, pe care cuplul Ceauşescu le poartă plimbându-se cu sania, vânătorile de urşi, momentul de glorie de la invadarea Cehoslovaciei, vizitele în Coreea de Sud, când Ceauşescu e întâmpinat cu spectacole grandioase, iar solistele de acolo îi cântă muzică populară românească pe româneşte ("Românie, Românie, cât de dragă mi-eşti tu mie...")

Pe la jumătatea filmului (cel mult) spectatorul începe să se întrebe: "Stai puţin, dar de ce dictatorul pică atât de bine?" Pentru că pe ecran nu vezi decât feţe zâmbitoare - ale lui Ceauşescu şi ale românilor obişnuiţi care îl salută cu flori, sau feţele politicoase ale marilor figuri politice ale vremii. Această întrebare e suficientă pentru a te pune pe calea corectă: filmul este o autobiografie, deci e normal ca Ceauşescu să se vadă - regizorul presupune că îşi rememorează viaţa în timpul procesului din decembrie '89 - ca un conducător iubit şi drept şi care nu are nimic să-şi reproşeze.

Rolul lui Ujică este de a da montajului un rol sintactic, de a lega evenimente disparate şi de a modifica scene, scoţându-le din contextul real. Pentru cine se aştepta la o critică postfactum a comunismului sau la un comentariu terre-à-terre despre dictatură, filmul poate părea lung şi lipsit de sevă. Da, este poate prea lung, nu însă insipid. Regizorul continuă să filosofeze nu doar pe marginea comunismului cât a felului în care imaginea filmată l-a imortalizat, păstrând aceeaşi atitudine detaşată a unui entomolog sau lingvist pentru un material ştiinţific pe care le-a avut în celelalte două filme ale sale.

Pentru cineva care s-a născut recent şi nu ştie istorie, Ceauşescu pare din aceste imagini un om patriot, de bună credinţă, simpatic, un precursor al noii Europe, poate chiar cult. Gestul organizatorilor care au trecut şi pe site, şi în materialele informative numele lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu în dreptul cuvântului Interpreţi nu e lipsit de sens şi nu e ironic: nu suntem spectatorii unui documentar - nu aceasta e istoria (deşi fundalul României se schimbă sub ochii noştri până la griul dezolant al Bucureştiului anilor '80), ci vedem un film de ficţiune care reasamblează şi reinterpretează istoria.

Sunt curioasă care vor fi reacţiile pe care le va provoca filmul. Printre jurnaliştii care au venit să vadă filmul i-am văzut pe Jay Weissberg de la Variety şi Dan Făinaru de la Screen International. Personal, aceasta e partea din trilogie care îmi place cel mai puţin, după Out of the Present şi Videograme despre o revoluţie. Deja, Andrei Ujică anunţă că vrea să atace o trilogie despre cultura de masă din care să facă parte un film despre fotbal, unul despre fotbal şi al treilea despre manechine.


Juliette Binoche a primit cadou un film şi, poate, un premiu de interpretare

Cu Copie conforme, Abbas Kiarostami face primul film în afara Iranului. S-a dus până în Toscana pentru a-i filma pe prietena sa Juliette Binoche şi pe baritonul britanic William Shimell (cu care a lucrat în operă) într-un film despre care am auzit aici că ar fi modern, dar care nu mi s-a părut decât pretenţios şi plicticos.

Dacă Ujică refoloseşte imagini de arhivă pentru a ficţionaliza istoria, Kiarostami se îndepărtează de ce făcea până acum imaginând după-amiaza pe care un scriitor britanic aflat într-un turneu de promovare a unei cărţi (al cărei titlu dă şi titlul filmului) o petrece împreună cu proprietara unei galerii de artă care încearcă să-l seducă într-un mod inedit.

Pornind de la un simplu joc, filmul cuprinde în toată a doua sa jumătate discuţii în contradictoriu între cele două personaje care pretind că sunt căsătorite de 15 ani şi că au ajuns într-un punct mort al relaţiei. Cu toată intenţia scenariului de a deruta spectatorul şi de a-l face să nu ştie sigur dacă cei doi sunt sau nu căsătoriţi, unde începe şi unde se termină jocul de rol, filmul e pretenţios şi teatral, şi nu poate fi văzut decât poate ca demonstraţie de virtuozitate pentru Juliette Binoche care trece cu mare uşurinţă de la o nuanţă la alta.

Totuşi, e greu de prevăzut în ce măsură actriţa franceză din această teatrală Scurtă întâlnire e o candidată sigură la Premiul de interpretare feminină pentru care există deja o altă candidată - Lesley Manville, interpretă în filmul lui Mike Leigh, Another Year.


Citându-l pe Roman Polanski

Nu mai avem mult şi o să spunem şi noi, jurnaliştii: "Numai filme din astea aveţi?", aşa cum îi spunea în fiecare zi Roman Polanski lui Gilles Jacob, când primul era membru al juriului Competiţiei Oficiale. Replica face parte din documentarul Gilles Jacob, l'arpenteur de la Croisette de Serge Le Peron, prezentat ieri în afara competiţiei ca un omagiu adus celui care a adus Festivalul de la Cannes la nivelul şi faima de azi.

Roman Polanski a spus cuvintele de mai sus, disperându-l cu fiecare zi tot mai mult pe Gilles Jacob care era în acel an delegat general, deci responsabil cu selecţia filmelor. "Aşa a fost până când a văzut Barton Fink. Pe urmă nu mai ştiam cum să-i explic că nu poate să le dea toate premiile fraţilor Coen", mărturiseşte venerabilul Gilles Jacob în acest film la a cărui premieră mondială a fost prezent şi în legătură cu care a mărturisit că a avut o singură dorinţă - să fie vesel.

Lăsând gluma la o parte, nivelul Competiţiei Oficiale din 2010 e cel mai redus din ultimii cel puţin cinci ani. Poate de aici excepţia pe care a făcut-o Thierry Fremaux introducând cu două zile înainte de începerea ediţiei filmul lui Ken Loach, Route Irish, în competiţie.

Potrivit cotaţiilor juriului format din criticii invitaţi de revista Screen International, pe locul întâi al preferinţelor continuă să se afle Another Year de Mike Leigh, urmat - surprinzător - de dezamăgitorul Le princesse de Montpensier, de Bertrand Tavernier.

Biutiful, de Alejandro Gonzalez Inarritu, nu le-a rupt inima acestor critici străini. Filmul are, însă, cotaţii bune şi foarte bune din partea criticilor şi jurnaliştilor francezi care alcătuiesc un alt juriu în revista Le film français.