Nici pentru teroristul Carlos nu suntem interesanţi / Filmul italianului Luchetti aduce în scenă şi emigranţi români / Noi reacţii la Autobiografia lui Ceauşescu - Cannes, 2010

Dacă în 2009 la vizionarea de presă a celor două părţi ale lui Che, în pauză, jurnaliştii au primit pachete cu mâncare şi apă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat la singura proiecţie a filmului pe care francezul Olivier Assayas l-a realizat despre teroristul Carlos / Ilici Ramirez Sanchez, proiecţie-maraton de cinci ore şi jumătate la care au luat parte atât realizatorii filmului cât şi jurnaliştii, îngheţând nu la vederea crimelor celui mai mediatizat terorist din lume cât suportând frigul din Grand Theatre Lumiere.

În Carlos, Olivier Assayas face ce şi-ar fi dorit să facă şi Andrei Ujică cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, numai că cineastul român nu dorea o producţie pentru micul ecran. Filmul lui Assayas, care totalizează cinci ore şi jumătate, e format de fapt din trei părţi, şi e gândit special pentru micul ecran. Pentru că e atât de lung, singura variantă pentru selecţionerii Festivalului de la Cannes a fost să-l programeze într-o unică proiecţie în Selecţia Oficială hors competition.

Aluziile la Che Guevara de la începutul filmului nu sunt întâmplătoare. Filmul e o combinaţie de Che (prin amplitudine şi "elan revoluţionar"), Munich-ul lui Steven Spielberg şi, mai ales, Complexul Baader Meinhof al lui Uli Edel. Extrem de atent documentat şi de fidel realităţii (acolo unde se ştie adevărul), filmul îl preia pe Ilici Ramirez Sanchez din momentul în care e pe cale să devină Carlos, vedetă mediatică, şi îl duce pe parcursul a 20 de ani. Fiecare capitol e precedat de indicaţii referitoare la locul şi data evenimentului, şi fiecare figură nouă ne e prezentată suprapunându-i-se numele peste siluetă.

Filmul va face o foarte bună figură pe micul ecran, pentru că nivelul, amplitudinea, eforturile materiale, umane şi, în final, ambiţiile sale sunt cu mult peste cele ale unei producţii de televiziune. Este bine ritmat, bine filmat, scris sau jucat, el nu trădează însă o viziune regizorală originală ci profesionalismul unei echipe internaţionale mari care a operat în mai multe ţări, cu un efort logistic remarcabil şi cu actori care au jucat în mai multe limbi.

Olivier Assayas a avut şi ideea excelentă de a alătura imagini de arhivă secvenţelor de ficţiune, şi le leagă atât de bine încât se susţin unele pe celelalte, topindu-se şi amestecându-se la capete.

Referinţele la România sunt, din păcate, fugare. În discuţia pe care Carlos o are cu un tovarăş de-al său aflăm că "dizidenţii de la Europa Liberă sunt o miză prea mică".


Constructorii români şi italienii lor în La nostra vita

La nostra vita te face să te întrebi nu doar ce caută în Selecţia Oficială a celui mai important festival de film din lume, dar şi dacă autorul lui, italianul Daniele Luchetti, e aceeaşi persoană cu regizorul care a realizat remarcabilul Mio fratello e figlio unico. Dacă da, atunci e posibil să te gândeşti că cineastul a făcut acest film în criză de timp, de aceea nu zăbovit nici asupra poveştii, nici asupra jocului actorilor sau viziunii sale regizorale. Pe scurt, a fuşerit o peliculă cu o miză şi-aşa ieftină.

La nostra vita, povestea unui tânăr şef de lucrări italian a cărui nevastă moare la naştere, grija celor trei copii adăugându-se sarcinii de a răzbi pe un şantier unde are angajaţi constructori români, are o singură calitate - bunele intenţii. Românii nu sunt ţap ispăşitor. Deşi nu sunt la fel de muncitori ca şeful lor şi încearcă să se odihnească cât mai mult, deşi îl lasă baltă când nu sunt plătiţi la timp, ei sunt la fel de buni sau de răi ca italienii.

Pe la începutul filmului, tânărul şef de lucrări descoperă în puţul unui lift cadavrul unui muncitor român, dar nu anunţă poliţia - românii lucrau oricum la negru - pentru că avea nevoie să câştige nişte bani şi cadavrul îl ajută să-l şantajeze pe antreprenor ca să-i dea lui proiectul.

Claudio (interpretat de Elio Germano, lansat de precedentul Mio fratello e figlio unico) nu e un om rău. El o cunoaşte într-o zi pe văduva românului mort şi fiul acestuia (interpretaţi de Alina Mădălina Berzunţeanu şi Marius Ignat) care vin la şantier să se intereseze de soarta bărbatului. Sentimentul de vinovăţie faţă de faptul că le ascunde adevărul îl face să-l ia pe tânărul român la el acasă şi să-l angajeze, dar şi să aibă o aventură cu românca patroană de mic restaurant, înainte de a i-o prezenta fratelui său, frumos şi celibatar (interpretat de Raul Bova) care se îndrăgosteşte de ea.

E lăudabil că Luchetti a vrut să spună o poveste din zilele noastre despre oameni care se ajută indiferent de etnie sau prejudecăţi - eroul e ajutat cu bani de un vecin imobilizat în scaunul cu rotile şi care trăieşte cu o fostă prostituată senegaleză -, dar povestea e plicticoasă şi melodramatică, iar deciziile regizorale par aproape întotdeauna luate în fugă şi ameninţate de lipsa resurselor (logistice, financiare etc.).


"Screen International": Filmul lui Andrei Ujică este "un experiment lung, dar fascinant"

Sub semnătura lui Lee Marshall, revista Screen International a publicat pe 20 mai 2010, o cronică favorabilă la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, fiind de părere că filmul reprezintă "lumea văzută de Ceauşescu: un loc suprarealist plin de coloane de maşini, muncitori fericiţi agitând steaguri, voturi unanime la congrese de partid şi magazine pline într-o ţară care în acelaşi timp suferea de reduceri severe ale produselor alimentare."

Criticul e de părere că ar fi simplu să mai piepteni o dată materialul ca să ajungi la o versiune de 90 de minute, dar nici aşa spectatorii n-ar face coadă până în stradă, deşi adaugă "dar trebuie totuşi spus despre tehnica realizatorilor de a lăsa imaginile întâlnirilor şi spiciurilor să tot curgă: ritualurile puterii comuniste erau întotdeauna interminabile şi o anumită doză de plictiseală vine şi de aici."

"Cuvântul autobiografie din titlu - şi nişte muzică adăugată - reprezintă singura modalitate prin care regizorul narează povestea din exterior. El ne face atenţi la originea multor dintre aceste imagini..." Urmărind evoluţia lui Ceauşescu de-a lungul imaginilor montate de Andrei Ujică, criticul de la Screen International are impresia că, spre sfârşit, "când megalomania deja s-a instalat, el (n.red. - Ceauşescu) e o figură palidă, auto-amăgită şi tot mai izolată. Când vizitează ultima sa nebunie - imensa Casă a Poporului pe care a construit-o în Bucureşti - el pare un om speriat şi contractat, care se uită în sus spre candelabre ca şi cum s-ar întreba: Ce am făcut?"