Proiecţii exclusiviste (cu Mick Jagger sau fără) şi filme introduse în ultimul moment. O ediţie nesigură? - Cannes, 2010

Dacă într-una din ediţiile trecute, U2 au oferit un recital inedit pe covorul roşu, bunicii de la Roling Stones au fost zgârciţi. Nici n-au veniţi toţi. Doar Mick Jagger a fost ieri prezent la premiera documentarului Stones in Exile de Stephen Kijak, concentrat pe povestea înregistrării albumului Exile on Main Stree din 1971. O premieră la care jurnaliştii abia au intrat.

Documentarul, prezentat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, a avut o proiecţie arhiplină. Jurnaliştii au fost sfătuiţi de organizatori să-şi ţină loc la coadă cu o oră înainte, ceea ce însemna de fapt două ore pentru cine chiar vroia să intre. Apoi s-a anunţat că Mick Jagger nu va da interviuri decât câtorva foarte puţini jurnalişti, cu care va avea o masă rotundă. Dar că va răspunde la câteva întrebări din sală, după proiecţie.

Jagger a venit cu un mic text pe care l-a rostit în franceză, "Pe atunci eram tineri, frumoşi şi proşti. Acum nu suntem decât proşti", a spus el. Filmul durează o oră şi spune explicit, printre altele, că trupa se refugiase în 1971 în Franţa, la Villefranche-sur-Mer, după perioada de glorie de după concertul de la Woodstock, pentru că acumulase prea multe datorii şi nu mai putea rămâne în Marea Britanie.


Nu doar proiecţia lui Stones in Exile a fost exclusivistă, dar şi cea a lui Carlos, de Olivier Assayas. Din pricina lungimii sale (cinci ore şi jumătate) filmul a beneficiat de o singură proiecţie, cu protocol de covor roşu pentru echipă şi fotografi, dar care era în acelaşi timp şi proiecţie de presă.

Dar, în timp ce trei sferturi din sală au fost rezervate pentru membrii echipei filmului şi invitaţii lor, jurnaliştii n-au avut voie să ocupe decât primele patru rânduri din faţă, ceea ce a dezamăgit multă lume (şi la Cannes sunt vreo 4.000 de jurnalişti.).

Cum introducerea filmului lui Ken Loach Route Irish în Competiţia Oficială a venit cu două zile înaintea începerii festivalului, când programul era deja făcut, a trebuit ca filmul să fie înghesuit cumva undeva. A avut o primă proiecţie în 19 mai 2010 în mica sală Bazin, la care n-a avut acces decât presa cu badge-uri albe şi roz pastilă, adică cei mai tari şi puţini jurnalişti, urmată de o a doua proiecţie pe 20 mai 2010.

Tot pe 20 mai 2010 am fost anunţaţi că, deşi mai sunt trei zile până la final, un alt film a intrat în Selecţia Oficială, documentarul turnat în Super 8 Macking Fuck off despre realizarea filmului Mammouth de Gustave de Kervern şi Benoît Delepine, prezentat în februarie 2010 în Competiţia Oficială a Festivalului de la Berlin. Ce poate fi atât de nemaipomenit în acest film încât să fie vârât pe ultima sută de metri? Mai degrabă e panica selecţionerilor că se termină ediţia şi se va spune pe urmă că a fost un an prost.

Filmul a fost prezentat la Cannes în ziua de 21 mai 2010, la Sala Bunuel. Deşi a difuzat această informaţie printr-un comunicat, festivalul n-a specificat şi cum va fi prezentat filmul, hors competition sau în proiecţie specială. De fapt, ce mai contează...

Nu s-au prea făcut filmele anul acesta...

Că a 63-a ediţie e mai mediocră decât precedentele - oricum e primul an când în cursa pentru Palme d'Or intră un film cu două zile înaintea startului - o dovedeşte şi calitatea filmelor. Competiţia Oficială abundă în filme care n-aveau ce căuta în cursa pentru cele mai importante trofee ale festivalului, în vreme ce filme de mult mai bună calitate nu au fost dorite în Competiţia Oficială.

Revista Variety chiar spunea, în încheierea unui articol despre valoarea generală a ediţiei în opinia criticilor, că filmele româneşti Marţi, după Crăciun de Radu Muntean şi Aurora de Cristi Puiu pot da de înţeles că în acest an secţiunea Un Certain Regard a fost mai interesantă decât Competiţia Oficială.

Competiţie Oficială din care reţinem titlurile filmelor care îşi justifică prezenţa în elita anului şi cu şanse meritate la palmares: Another Year (deşi nu e un Mike Leigh la cote maxime), Un homme qui crie de Mahamat-Saleh Haroun (primul cineast din Ciad care ajunge atât de sus şi care face un film curat şi corect), Biutiful de Alejandro Gonzalez Inarritu (deşi mai manipulator şi mai sumbru decât Babel), Schastye Moe de Serghei Loznitsa (deşi are momente bune şi altele mai puţin reuşite).

Dintre toate filmele de mai sus, cel mai interesant e tot filmul ucraineanului debutant în lungmetraj de ficţiune, care ar putea liniştit să ia măcar Premiul Camera d'Or care se acordă pentru debut unul film din orice secţiune a festivalului. Deşi are porţiuni când e confuz, Schastye Moe - în care joacă şi Vlad Ivanov, şi a cărui imagine realizată de Oleg Mutu e lăudată în presa de azi -, e de departe singurul film pe care l-am văzut până acum în Competiţia Oficială care să reprezinte o viziune personală despre cinema.

Altfel, ce să mai zicem... Aş fi tare curioasă să ştiu ce reacţie a avut Tim Burton, preşedintele juriului Competiţiei Oficiale, la vederea lui Fair Game de Doug Liman - singurul film american din competiţie şi care, deşi tratează (pe aceeaşi linie cu Green Zone) motivele căutate de americani pentru a declanşa războiul din Irak, rămâne prin tratarea materialului tot un film american comercial, de entertainment sau cum vrem să-i zicem.

Care să fi fost motivul pentru care acest film a intrat în Competiţia Oficială? Faptul că îi are în rolurile principale pe Naomi Watts şi Sean Penn (care nici n-a venit la Cannes)? Era mai multă nevoie de vedete în Competiţia Oficială (pentru că ediţia din acest an a fost săracă la acest capitol)? Dar Naomi Watts putea călca pe covorul roşu şi dacă filmul era în afara competiţiei.

Încurcate sunt căile selecţiei unui mare festival, unde valoarea contează mai puţin decât feluritele interese...