Ieri seară a apărut Palme d'Or-ul / Azi Cannes-ul e înţesat de poliţie pentru premiera filmului lui Rachid Bouchareb - Cannes, 2010

Înaintea unei zile dificile - 21 mai 2010, când proiecţia filmului lui Rachid Bouchareb, Hors la loi, a necesitat desfăşurarea unor şi mai numeroase forţe poliţieneşti, festivalul încercând să evite eventuale scandaluri declarând-o "zi în memoria tuturor victimelor războiului algerian", jurnaliştii au avut pentru prima oară în acest an ocazia să aplaude călduros un film din Competiţia Oficială. Lung Boonmee raluek chat / Unchiul Boonmee care îşi poate aminti vieţile anterioare de Apichatpong Weerasethakul e, până acum, cel mai îndreptăţit să ia Palme d'Or.

Pare ciudat, dar e real: de-abia în a noua zi de festival jurnaliştii au văzut în Competiţia Oficială un film care să le aducă zâmbetul pe buze, să-i facă să aplaude îndelung şi să rămână pe urmă în holul Sălii Debussy ca să schimbe impresii. În nebunia de la Cannes, tot mai presantă de la an la an, un film de calitate te face să înţelegi de ce merită să suporţi aglomeraţia, frigul din săli, scrisul, dormitul şi mâncatul pe fugă.

La actuala ediţie aceste filme s-au numărat pe foarte puţine degete, iar dintre cele care concurează pentru La Palme d'Or, primul film într-adevăr artistic şi nu portavocea unor convingeri politice a fost Lung Boonmee raluek chat / Unchiul Boonmee care îşi poate aminti vieţile anterioare de Apichatpong Weerasethakul, poate cel mai coerent film de până acum al cineastului tailandez lansat tot la Cannes, în 2002, când a luat Premiul Un Certain Regard pentru Blissfully Yours.

Pornind de la cazul real al unui bărbat în vârstă, Boonmee, care putea vedea cu ochii închişi ("ca într-un film", spune regizorul!) cum în existenţele anterioare a fost bivol, vacă şi spirit care zbura peste câmpurile din nord-estul Thailandei, şi care chiar a scos o cărticică unde se referea şi la alţi săteni cu care împărţise aceleaşi existenţe, cineastul face o incursiune hipnotică în subconştient care e în acelaşi timp o pledoarie (cu vagi accente politice şi ecologice) pentru salvarea trecutului.

Impregnat de o întreagă tradiţie a morţii văzută ca o coborâre în străfundurile pământului, filmul alcătuit din trei capitole acordă cel mai mult spaţiu unchiului Boonmee care suferă de insuficienţă renală şi care ştie că nu mai are mult de trăit, de aceea s-a retras la o fermă de la ţară, în marginea junglei. Într-o seară, la masa unde stă împreună cu cumnata şi cu nepotul îşi fac apariţia soţia lui moartă şi fiul - dispărut şi mort în pădure în urmă cu ceva ani, şi care acum e înveşmântat în blană asemenea unei maimuţe.

Unii le spun spirite, alţii fantome, dar pentru Boonmee sunt apropiaţii lui care au venit să-l ajute să treacă dincolo, pentru că momentul e dificil şi afară sunt duşmani care îi pot periclita drumul - nişte fantome-maimuţe cu scăpărători ochi roşii. Cred că am văzut în acest film cea mai frumoasă simbolizare a momentului morţii din toată cinematografia, căci dacă viaţa e văzută ca un drum, atunci moartea e unul şi mai delicat.

Personajele filmului, Boonmee şi rudele vii şi moarte pomenite mai sus, pleacă prin junglă, afundându-se în întunericul ei aburit, în timp ce în jur dau târcoale siluetele fugare ale fantomelor-maimuţă. Pe urmă intră într-o peşteră şi încep să coboare, să tot coboare, iar susurul unui izvor interior care colcăie de larve şi toate zgomotele de fond se transformă treptat într-un huruit tot mai decisiv.

Iar când Boonmee moare, culcat alături de ai săi pe un platou cu nisip fin care - vom vedea dimineaţă - are un tavan deschis parţial spre cer, soţia lui moartă întoarce spre nisip tubuleţul cu reziduuri ataşat de abdomen şi înţelegem simplu că suflul vital, viaţa acelui om se scurg natural prin lichidul cristalin care îmbibă nisipul uscat.

Într-un alt capitol, fără legătură directă cu povestea şi care te trimite la "Rashomon"-ul lui Kurosawa, o prinţesă frumoasă dar vârstnică traversează jungla într-o lectică şi opreşte în dreptul unui lac de o frumuseţe de basm, alimentat de o cascadă spectaculoasă. Când se priveşte în lac şi vede imaginea unei femei tinere, prinţesa îşi deplânge soarta, dar o voce încearcă să o consoleze. E vocea peştelui-pisică, un fel de spirit al locului, pe care femeia îl va implora să-i redea tinereţea.

Ce va urma e echilibrarea scenei morţii în cu totul alt registru: lepădându-se de toate bijuteriile pe care le lasă ca ofrande înaintând prin apă, femeia va fi posedată în lac de însuşi peştele-pisică, într-o scenă de o frumuseţe bizară, perversă şi vitală. Filmul cineastului thailandez pare făcut special pentru gusturile lui Tim Burton şi mai ales Victor Erice, dar e greu de prevăzut ce preferinţe finale va avea juriul, dacă va prefera să recompenseze arta sau ideile politice.


În acest an, filmele de ficţiune nu mai sunt artistice cât politice

La patru ani după prezenţa în 2006 în Competiţia Oficială de la Cannes cu Indigènes, distins atunci pentru întreaga distribuţie, cineastul franco-algerian Rachid Bouchareb (premiat între timp în 2009 la Berlin pentru London River) revine pe Croazetă cu un alt film angajat politic despre ţara sa.

Hors la loi e gândit ca un Once Upon a Time in Algeria, spune regizorul care parcurge aproape 80 de ani de istorie algeriană, refăcând inclusiv delicatul moment al masacrului de la Setif, din 8 mai 1945. Bouchareb foloseşte aceiaşi actori ca şi în Indigènes - Jamel Debouzze, Roschdy Zem, Sami Bouajila şi Bernard Blancan. Primii trei interpretează rolurile a trei fraţi care traversează istoria ţării lor şi care, ajunşi în Franţa, se raportează în mod diferit la "problema algeriană".

Demersul lui Bouchareb e ambiţios şi va avea ecouri largi în cele două ţări. El e sprijinit de Liga drepturilor omului, de istorici cunoscuţi. Producţia a durat cinci luni. Filmul e o coproducţie franco-algeriană scumpă - 20,5 milioane de euro, de largă respiraţie şi de mare încărcătură emoţională, nelipsită însă de patetisme şi de clişee. Proiecţia filmului are loc la Cannes într-o atmosferă încărcată - dovadă că pasiunile sunt departe de a se fi stins. Încă de la anunţarea selecţiei, filmul face obiectul unei polemici declanşate de deputatul UMP, nostalgicul Lionnel Luca.

Azi, la vizionarea de presă, efectivul obişnuit de supraveghetori de la intrarea în Grand Theatre Lumiere a fost dublat de poliţişti care ne-au răscolit genţile uşurându-ne, ca pe aeroport, de sticlele cu apă. Ca să preîntâmpine manifestaţii de protest pe Croazetă, organizatorii festivalului au declarat ziua de 21 mai 2010 "zi de comemorare a tuturor victimelor războiului algerian". Primăria din Cannes organizează şi ea azi o ceremonie de comemorare.