Leuţule, acum pot să-ţi spun, că tot nu mai contează, şi următoarele: ne-am tot gândit cu Madi cum să-ţi facem în ciudă că n-ai venit şi, printre diversele variante pe care le-am enumerat înaintea începerii filmelor se număra şi aceea să-ţi spunem că la petrecerea dată de primar sus la biserică anul ăsta s-a dat nu jumate, ci câte un litru întreg de ulei de măsline de persoană!! Oricum n-ai fi crezut deşi, recunoaşte, te-a râcâit un pic că n-ai venit. Mi-am dat seama de asta din faptul că nici n-am ajuns bine la Cannes, eu şi Madi, că ai şi început să ne scrii.
Oricum, nu s-au schimbat prea multe pe Croazetă. La Delices Yang sunt aceleaşi preţuri şi aceiaşi oameni. În schimb, s-a desfiinţat Clubul Presei din palatul festivalului. N-am mai avut unde ne hodini oasele în faţa mării şi a unei citronade. Revistele nu mai aveau tricouri la pachet, tot din cauza crizei. Am reuşit doar de două ori să fug să văd marea, iar a treia oară am făcut o plimbare de o oră sus pe deal, dar nu m-am dus la biserică (unde am făcut poze anul trecut, mai ştii?), ci în curtea muzeului de lângă, unde sunt nişte pini extraordinari (i-am pozat) plus jilţuri de lemn unde te poţi aşeza ca să admiri Mediterana.
Am mai prins un moment de relaxare de vreo 10 minute înaintea interviului cu Michael Lonsdale şi co-scenaristul Etienne Comar - pentru că Xavier Beauvois, autorul lui Des hommes et des dieux, se simţise rău în dimineaţa respectivă şi contramandase interviurile, dar nouă nu ne-a zis nimeni nimic şi când am ajuns la cucurigu, pe terasa de la ultimul etaj al Vilei UGC (Boulevard de la Croisette 67), ni s-au oferit la schimb Michael Lonsdale şi Etienne Comar. N-am zis nu, pentru că mie Lonsdale îmi place şi oricum mi s-a părut unul dintre puţinele elemente bune ale filmului. A fost foarte drăguţ omul. Ne-a întrebat - eram patru jurnalişti - dacă nu vrem să bem ceva şi nu doar că s-a purtat foarte "normăluţ", dar a şi vorbit bine. Arată ca un Saint Bernard: nu are nevoie de ochelari de soare pentru că pleoapele îi cad peste ochi şi toată înfăţişarea lui - pletele, barba, îi dau aşa o linişte. Nu mă întreba ce mi-a răspuns exact la întrebări pentru că reportofonul meu a dat iar chix. Mi-a promis un coleg de masă că îmi trimite înregistrarea lui. Ah, în timpul interviului a venit o turturică şi s-a aşezat pe un scaun de la masa vecină. I-am făcut şi ei poză.
Dar nu de la asta plecasem. Pe terasa Vilei UGC am stat 10 minute uitându-mă la marea din faţă. Eram la etajul nouă sau zece, deci foarte sus, şi panorama era superbă, ştii prea bine. Se văd insulele Lerins, Marguerite etc. Am mai scris asta şi anul trecut - aveam impresia că elicopterele zburau la înălţimea mea. Anul ăsta însă cel mai mult mi-a plăcut să privesc pescăruşii plutind prin aer. Atâta înţelepciune e într-un pescăruş care ştie din instinct să folosească aerul cald pentru a nu-şi consuma energia încât ar trebui să luăm meditaţii de la el. Sau să-i vezi doi câte doi cum se hârjonesc prin aer... - te fac şi pe tine să te simţi liber...
... sentiment pe care nu-l prea ai la Cannes când te înghesuie toţi şi toate. Anul ăsta, Leuţule, mai mult decât în ceilalţi ani, am avut aşa un sentiment de derizoriu faţă de profesia noastră, nici nu ştii... Faţă de faptul că oamenii în general nu prea mai dau doi bani pe ce facem, că trebuie să înghiţim aerele şi mitocăniile artiştilor fără să zicem pâs, că la Cannes nici n-ai timp să te gândeşti la un film pentru că trebuie să scrii mereu pe fugă etc etc. Totul e pe fugă şi presiunea e tot mai mare. Madi spunea tot timpul că sunt jurnalişti care stau şi scriu în Sala Wifi, dar nu se duc să vadă filmele. (Şi pe mine m-a boscorodit un pic că n-am stat până la sfârşit la filmul lui Rachid Bouchareb, dar ce să fac dacă trebuia să - folosesc un termen care-ţi place - "transmit", ca să am timp să ajung la scurtmetrajul lui Piţurescu?)
Leuţule, dacă ai pierdut ceva la Cannes, în afară de mine:) atunci să ştii că e pisica ajunsă nu se ştie cum în Grand Théâtre Lumière şi care mieuna în timpul proiecţiilor.
Sper să ne vedem la TIFF.
Pupi,
Iulia
Mai jos, pozele (recolta e mică anul ăsta; deh, e an de criză...)
Notă: Eu şi cu Leo ne adresăm unul altuia cu apelativul "fată", deşi originea mea ardelenească mi-o interzice.
