Cei mai mulţi dintre noi cred că un psihanalist poate face faţă oricărei situaţii pentru că e antrenat să discearnă, mai degrabă decât să judece. Da, dar nu şi când trebuie să-şi regleze comportamentul diurn în funcţie de habitatul elveţian. Şi asta pentru că sunt rigizi precum nemţii şi boemi precum francezii. Se trezesc dis-de-dimineaţă cu o agendă de neclintit, întrerup centrala termică pentru un apetit erotic sporit şi cer permisiunea vecinului pentru a-şi tunde iarba. Aşadar, nu e de mirare că cel mai de succes film elveţian e o comedie din 1978 (Die Schwizermacher / Creatorii de elveţieni), a lui Rolf Lyssy, despre străini care încearcă să obţină naţionalitatea elveţiană înfruntând metehnele birocraţiei. Şi pentru că alături de nume precum Claude Goretta, Leopold Lindtberg, Franz Schnyder, Alain Tanner figurează şi un domn pe nume Jean-Luc Godard, nu e de mirare că există şi un site dedicat filmelor elveţiene. În plus filmul din 1978 a avut 900.000 de spectatori din 6,5 milioane de locuitori şi a avut cele mai mari încasări până la Titanic. Deci au şi un public cinefil.
Dovedindu-şi astfel pasiunea lor nestăpânită pentru cinema, regizorii au făcut din aceasta o temă: aşa cum Woody Allen întreprinde o incursiune în lumea afrodisiacelor, luând în derâdere frenezia contemporană, la fel procedează şi Jean-François Amiguet în Le film du cinema suisse / Filmul cinematografiei elveţiene (1991) - de notat performanţa acestuia de a o avea pe Kristin Scott Thomas în distribuţia filmului La meridienne (1988) aflat în competiţia Un Certain Regard de la Cannes.
Pentru fotografi, în general, e mai uşor să plece şi să caute subiecte în altă parte - nu ştiu dacă e nevoia de a explora sau fascinaţia americană în cazul lui Edo Bertoglio. După ce şi-a luat diploma de la Conservatoire Libre du Cinema Français la Paris, în 1975, a şi zburat pentru a lucra alături de Andy Warhol la Interview, dar şi la Vogue-ul italian. Influenţa hipnotizantă a lui Warhol l-a condus la a surprinde un fel de rara avis: cultura post-punk a Manhattanului de la începutul anilor 1980. Astfel a rezultat Downtown 81 (1981), un basm eliptico-bizar în care apar Jean-Michel Basquiat şi artiştii Village James Chance, Amos Poe şi Tav Falco. Glenn O Brien, co-scenarist şi creatorul Mudd Club, spunea despre film că e o versiune exagerată a vieţii, întrucât ştia prea bine ce făcea Basquiat şi cum încerca să reziste. Dar asta nu e o noutate - elveţienii sunt din când în când exageraţi. Oricum, filmul rămâne un ciné-verité aparte, în plus şi datorită muzicii - John Lurie, the Plastics, Gray, DNA - o alternativă la 24 Hour Party People (2002, r. Michael Winterbottom).
Evident este şi faptul că cinemaul elveţian nu poate fi supus unei categorisiri istorice - nu există primul val, al doilea val şi asta pentru că ei în fond constituie un val. Şi, din când în când, se nasc cineaşti promiţători precum Ursula Meier. Cel mai recent film al său, intitulat Home (2008), (din distribuţie fac parte Isabelle Huppert şi Olivier Gourmet) prezintă viaţa unei familii care este ameninţată pe măsură ce o autostradă se construieşte aproape de locuinţa lor. După 10 ani de viaţă petrecuţi acolo, mama, care nu poate ieşi în public, tatăl claustrofobic, fiica cea mare mereu pe fugă şi fiica cea mică îndragostită de statistică, se simt ameninţaţi. E un film întortocheat care prezintă una din temerile acestei naţii: nu ştim ce să facem când o linie de demarcaţie ne zdruncină atmosfera boemă. Ursula Meier a început ca asistent de regie la Alain Tanner, regizând apoi filme scurte multi-premiate: À corps perdu (1994), Des heures sans sommeil (1999), şi Tous à table (2001). Merită văzut şi documentarul acesteia Autour de Pinget (2000) despre avangardistul Robert Pinget, cel care făcea comparaţii între Beckett şi mişcarea nouveau roman.
Plecând probabil de la Bananas al lui Woody Allen, un alt regizor talentat, Daniel Schmid, spune în Beresina oder Die letzten Tage der Schweiz / Beresina sau ultimele zile ale Elveţiei (1999) povestea Irinei, o rusoaică venită în Elveţia pentru a trăi pe picior mare şi care ajunge să conducă mişcarea patriotică Berezina River, reuşind o lovitură de stat; o comedie neagră în care viaţa este spusă în anecdote şi în care Yelena Panova are de-a face cu perverşi sexuali şi ofiţeri P-26, o parte din ariergarda societăţii. Caricaturizând identitatea naţională şi istoria modernă a societăţii, filmul culminează cu încoronarea Irinei drept regină a Elveţiei. Şi filmul acesta a fost în competiţia Un Certain Regard de la Cannes.
Anxietatea generală a elveţienilor e o constantă în filmele lui Markus Imhoof, cu predilecţie în Das Boot ist voll / Barca este plină (1981). Elveţienii nu-şi pun prea des întrebări pentru că sunt harnici, dar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Siblingen, canton al Scaffusiei, aproape de graniţa germană, oamenii se temeau de posibilitatea înghiţirii de către Reich-ul tangent. Încă o dată istoria este tratată cu cinism, întrucât confuzia lor e considerată o enigmă în carţile de istorie - se pare că eroul naţional este Wilhelm Tell, iar soldaţii elveţieni s-au luptat cu armata habsburgică în bătălii ce nu pot fi localizate pe hartă.
Şi totuşi... nişte maeştri
Totul a început în 1944, când Leopold Lindtberg a primit primul Oscar decernat unui film străin pentru scenariu original (filmul se numea Marie-Louise); apoi, în 1946 Palme d'Or pentru Die letze Chance / Ultima şansă (1945). Lindtberg a crescut în Austria până când fascismul l-a împins spre ţara imposibil de atacat - evident pentru că era mult prea apărată. Bazat pe o poveste plauzibilă în contextul geografic-istoric, filmul se petrece în Alpii controlaţi de Mussolini. Doi soldaţi, un englez şi un american, evadează dintr-un transport de prizonieri pentru a se refugia în Elveţia. Călătoria aminteşte de La grande illusion / Marea iluzie (1937), fără să critice profund războiul prin intermediul lumii descoperite (şi neexplorate de alte filme din acea perioadă), ci descriind în tonuri realiste valoarea unei umanităţi timide în expansiunea nebuniei colective. Fără a avea parte de Jean Gabin (John Hoy şi Ray Reagan nu au mai făcut niciodată alt film), filmul este impecabil, atrăgând atenţia lui Hitchcock, care l-a ridicat chiar la rangul de capodoperă.
Discuţia lui Lindtberg pe marginea efectelor războiului continuă într-un film deloc cunoscut, dar considerat de obicei mai bun decât The Third Man (1949) al lui Carol Reed. În Die Vier im Jeep / Patru într-un jeep, (1951) povestea se roteşte în jurul a patru soldaţi, un american, un rus, un englez şi un francez, care patrulează Viena postbelică şi interacţionează cu o femeie care încearcă sa fugă din zona rusească. Americanul este interpretat de marele Ralph Meeker (Kiss Me Deadly, 1955, r. Robert Aldrich) care are o relaţie plină de contradicţii cu personajul pivot al filmului, Voroshenko.
Alain Tanner are un traseu foarte "elveţian" - a început în domeniul economic până când l-a întâlnit pe Claude Goretta, şi de acolo a ajuns să fie comparat cu Jean-Luc Godard şi Robert Bresson. În poate cel mai celebru film al său, Jonas qui aura 25 ans en l'an 2000 / Jonas care va avea 25 de ani în anul 2000 (1976), scris împreună cu John Berger, spune povestea unor cupluri în ajunul tumultului politic şi social din mai 1968. Jean Bideau (Max) apare şi în celebrul Mr. Freedom (1969) al lui William Klein, fotograf la origine. Potrivit celebrei Pauline Kael, sunt opt personaje prinse în toiul tinereţii şi în pline evenimente generatoare de o nouă conştiinţă. Niciunul nu se simte comfortabil în propria burghezie, motiv pentru care se refugiază în imaginaţie, fantezie şi libertate revoluţionară. Utopia îi invadează pe toţi, cu excepţia activistului deziluzionat, Max. Autonomia fiecăruia dă naştere unui Jonas care trebuie să unească toate viziunile. Miou-Miou e un personaj delicios care fantasmează alături de Old Charles (Raymond Bussieres), un muncitor al căilor ferate care din când în când fură zarzavat. Jonas qui aura 25 ans en l'an 2000 este un film construit ingenios şi care poate sta alături de filmele de început ale lui Jean Renoir.
Ar mai fi un film de adăugat pentru a completa utopia elveţiană (nu e chiar o coincidenţă faptul că Jonas e un film atât de reuşit) - Si le soleil ne revenait pas / Dacă soarele nu se mai întoarce (1987), după romanul omonim al lui Charles Ferdinand Ramuz, şi cel mai bun film al lui Claude Goretta - un film emblemă. Dacă soarele nu mai vine decât pe 13 aprilie, el merită aşteptat. Cinemaul elveţian se poate rezuma astfel. Dintr-o vale înceţoşată mai răsare câte un utopist desprins din 1968. Şi nu trebuie să disperăm, dacă merită aşteptat.
Nevinovăţia elveţiană
Minimalismul românesc recent a generat în rândul intelighenţiei aprige dileme: vor duce filmele la o maturizare socială? Scopul lor ultim este de a reflecta prăbuşirea democratică; îşi va revendica cineva revoluţia? Va fi un singur centru de votare? Dacă ar fi sa ne luăm după Kundera, le-a ieşit ironia din The Unbearable Lightness of Being, prezentul istoric înconjurător este menit să fie numai matca pe care se aşază intenţia artistică. Aşadar, cineaştii elveţieni nu pot fi acuzaţi de monocromie sau de o cantonare fără de scăpare: dovadă stau Lindberg şi Meier din garda nouă. Peste utopie se mai aşază ceva: poveşti personale, aşa cum în Italia fascistă Fellini construia fascinaţie autentică. Din punctul acesta de vedere, cei 40 şi ceva de regizori străbat cinemaul sub o egidă unică - ei nu documentează realitatea, ci o amplifică. Şi ar mai fi ceva - insuccesul lor internaţional, anonimatul autentic ar putea fi depăşite, dacă publicul receptor nu ar mai fi monocromatic, dacă nu ar mai interpreta habotnic, ci s-ar bucura mai degrabă de lumina particulară a ecranului.