Între albastru marin şi verde eco-dolar - Cannes, 2010

Cartea de vizită a unui eveniment de o asemenea amploare este afişul. În 2010 se pare că au fost în pană de inspiraţie. Juliette Binoche, chiar dacă oscarizată, cândva, pentru The English Patient e departe de a avea o popularitate colosală, acasă sau peste graniţă. Ideea de a mai şi îmbrăca-o într-un fel de salopetă, lăsată desculţă, şi zugrăvind numărul ediţiei, a stârnit comentarii revoltate sau entuziasmul snobilor. Tim Burton oferise o variantă în stilul său, dar cu mult mai reuşită: un desen după chipul şi asemănarea lui Johnny Depp, în Sweeney Todd, sfâşiind aerul cu briciul său din care curge sângele cifrei magice.

A doua stângăcie ar fi deschiderea, cu Robin Hood, care ar fi putut fi prezentat tot în afara concursului, cu morocănosul cu şarm pentru unii (unele) Russell Crowe şi distinsa dar ciufuta Cate Blanchett, cu tot, dar mai încolo. Sigur că era o co-producţie anglo-americană istorică şi spectaculoasă, şi putea ieşi pe ecranele lumii simultan. O altă variantă ar fi fost Wall Street made in USA 100%, în ton cu ştirile, care numai despre bănci vorbesc, despre dolărei şi adiacent de mediu. Cu un mare interes s-a dovedit şi din partea publicul şi a profesioniştilor, care ne mai găsind locuri în ditamai Sala Lumière, i-a determinat pe organizatori să mai dea o proiecţie dis-de-dimineaţă.

Şi la conferinţa de presă a fost mare înghesuială. Tot Hollywood-ul vinde mai bine! Michael Douglas îşi reia personajul, după 22 de ani, 15 ani de puşcărie ai speculatorului, parcă intriga e ceva mai clară şi pentru profani, după Revoluţia din 1989, care a dat liber la "produsele financiare", New-York-ul e splendid, şi filmat magistral, iar puştoaica din An Education, Carey Mulligan, se descurcă admirabil cu noul idol (şi pare-se actual iubit) Shia Labeouf. Ca totul să fie cât mai credibil, cei din rolurile principale au avut o întâlnire cu geniul incontestabil în domeniu, George Soros. (Cred că i-ar fi fascinat şi o întrevedere cu Maiestatea Sa Regele Mihai care a lucrat la Bursa new-yorkeză...)

Ca să dea glamour-ul aşteptat pe Rivieră s-a recurs la măsuri excepţionale. Pe covorul roşu, la o difuzare o copiei restaurate cu unicul Ghepardul al lui Visconti (palmdorizat - e un barbarism, dar sună bine), a apărut însuşi Alain Delon (proaspăt revenit de la Pekin, de la expoziţia universală, unde pentru chinezi este un adevărat zeu). A sosit cu fiica sa, dar şi alături de partenera sa, de cinema, de acum 50 de ani, Claudia Cardinale.

Momentul neîndoios cel mai tulburător, de până acum, a fost în cadrul secţiunii Un certain regard (unde participă şi cele două lungmetraje româneşti). Thierry Frémaux a urcat elegant pe scenă şi mai întâi a vorbit cu multă patimă despre juratul iranian, Jafar Panahi, arestat în ţara lui şi care nu a putut veni la Cannes, pentru că nu a fost lăsat de autorităţi. Am putut viziona şi o mărturie cutremurătoare a întâlnirii prime cu poliţia, care i-a mărturisit în timp ce-l intimida, că îi admiră opera, dar s-o filmeze în străinătate, dacă vrea. (Asta mi-a amintit de plecarea lui Lucian Pintilie. Argumentele erau aceleaşi şi asta m-a cutremurat, o dată în plus). Sala Debussy a aplaudat îndelung în semn de solidaritate impresionantă.

După care a fost invitată pe scenă echipa primei peliculei din această parte de competiţie O Estranho Caso de Angélica regizat de Manoel de Oliveira (101 ani şi 5 luni), cel care a fost şi oaspetele Festivalului B-EST, al Danei Dumitriu- Chelba, cu ceva vreme în urmă. Centenarul a urcat pe scenă, mai sprinten decât doamnele stresate de tocuri, şi a declarat că îşi dedică filmul lui Gilles Jacob, inconturnabila imagine emblematică a Croazetei cinematografice. Mai mult, autorul urma să plece la Roma spre a fi binecuvântat şi deci am avut privilegiul să vedem ceea ce nici Papa nu văzuse încă! Un scenariu de o poezie extraordinară, cu un fotograf şi o fată frumoasă, cu o fantomă care amintea de apariţiile imateriale ale celebrei Katie King, pe care o ilustrase cândva Ion Popescu-Gopo, într-o carte de spiritism, dar şi cu un zbor spre ceruri, alb-negru (chiar de Înălţare), care ducea cu gândul la cel al lui Jean Marais şi Edwige Feuillère, din L'aigle à deux têtes al lui Jean Cocteau.

Marţi, după Crăciun de Radu Muntean şi Aurora de Cristi Puiu au fost primite în aceeaşi sală cu aplauze şi interes. Lumea s-a învăţat că dacă e românesc nu poate fi rău, ci doar tensionat şi cam lung. Ambele vorbesc despre despărţire, despre divorţ, din puncte de vedere total diferite şi venite din partea a doi realizatori şi a unui cuplu de actori (Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor) cu o căsnicie solidă. Un paradox fericit! Ăsta-i adevăratul talent, nu? Ambele au partea de final extrem de izbutită, dar ca şi la Poliţist, adjectiv a lui Corneliu Porumboiu, trebuie să ai răbdare. Fiecare în parte are şi câte ceva colateral poveştii, dar de neuitat, dacă la Poliţist... era scena cu melodia în buclă a Mirabelei Dauer, la Marţi... este alegerea bradului de aceeaşi combinaţie de actori care i-a adus lui Puiu Ursul de argint, Victor Rebengiuc şi Mimi Brănescu, iar tată şi fiu, iar în Aurora, inundaţia din apartamentul de bloc, interpretată ideal de Simona Popescu (Cealaltă Irina) şi Cristi Puiu în persoană.

Preşedinta juriului care ne interesează, Un certain regard, (deşi unii declară că nu) este Claire Denis, realizatoarea a cărei protagonistă, Isabelle Huppert, a fost la Institutul Francez din Bucureşti cu White Material pe 29 mai 2010. Cum cred cu tărie în legea seriilor, s-o lega ceva, şi nu doar începutul unei frumoase prietenii!