Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Felicia, înainte de toate

Subtilităţile actorului de film - Felicia, înainte de toate


Şapte Seri, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Felicia, înainte de toate este debutul în lungmetraj al celui importat scenarist al momentului, Răzvan Rădulescu, care semnează scenariul şi regia împreună cu Melissa de Raaf (de asemenea, la debut). Filmul este o dramă de familie care, având apanajul scenariului made by Rădulescu (dramatismul înalt al unor microsituaţii, tensiunea dintre simplitatea şi intensitatea cu care dialogul descrie stări psihologice, medii sociale), transcende nivelul dramei de familie - poate fi privit şi ca povestea unei familii în care diferenţa de vârstă, distanţa geografică şi puţinul timp petrecut împreună se observă în acuta lipsă de comunicare dintre membrii ei, dar şi ca povestea incompatibilităţii moral-psihologice dintre nişte oameni care s-au nimerit să fie o familie.

Felicia (Ozana Oancea) trăieşte din 1989 în Olanda şi, ca în fiecare an, a venit în vacanţă la părinţi. Filmul surprinde dimineaţa dinaintea plecării, când tensiunea despărţirii naşte monştri, în loc să lase amintiri plăcute. De o parte mama, grijulie până la agresivitate, intruzivă şi tăioasă, de altă parte tatăl, foarte bolnav, vădit speriat de gândul că nu va mai apuca să îşi revadă fiica, lipsit pe alocuri de demnitate (din cauza mamei) şi de decenţă (din cauza bolii). Între ei, Felicia trebuie să facă faţă distracţiei - să canalizeze emoţiile părinţilor, să şi le controleze pe ale ei, să contracareze lipsa de seriozitate a surorii ei din cauza căreia pierde avionul şi indiferenţa fostului soţ din Olanda căruia nu îi prea pasă, în situaţia creată, de copilul lor. Felicia... este un film al emoţiilor subtile, un film de actor, iar Rădulescu şi de Raaf sunt generoşi cu actorii lor - situaţiile dramatice sunt bine construite, scenele de dialog sunt toate filmate în plan mediu pentru a prezenta dublul (uneori chiar triplul) adevăr al unei singure realităţi, pentru a lăsa loc de acţiune şi reacţie (cauza şi efectul in acelaşi plan, simultan), demers foarte ofertant pentru actorii de film. Dar această intensitate, care intuieşti că exista în scenariu şi care teoretic ar fi trebuit să funcţioneze împreună cu opţiunea stilistică a regizorilor, se diluează pe parcurs şi diminuează din puterea climaxului. Pe de o parte, pentru că situaţiile, deşi bine construite, sunt repetitive (ni se spune, de exemplu, în foarte multe feluri că mama îl domină pe tatăl bolnav; efectul este de fiecare dată acelaşi, se schimbă doar subiectul), ceea ce creează şi impresia de încetinire a ritmului. Pe de altă parte, intervine componenta cea mai fină şi mai greu de controlat, care poate crea un nume de regizor sau îl poate compromite - emoţia actorului. În afară de Ozana Oancea (în rolul Feliciei), care, ca un receptacul adună şi transformă stările celor din jur şi pe cele proprii devenind creuzetul emoţional al întregului film, nici Ileana Cernat (în rolul mamei Feliciei) şi nici Vasile Mentzel (tatăl) nu controlează cu precizie, dar mai ales cu reţinere, priviri, gesturi, reacţii.

Şcoala actorului de film spune că după ce acesta accesează emoţia (e vorba despre descoperirea adevărului propriu personajului; cum se întâmplă acest lucru e o discuţie aparte), ea devine şi mai puternică pe măsură ce e mai reţinută, mai bine controlată. Prin urmare, după descoperirea lui, acest adevăr trebuie dezvăluit cu un minimum de efort - obţinerea efectului maxim cu mijloace minime. Nedevenind stăpânit de această emoţie, expozitiv, actorul adânceşte fiinţa personajului (realizând o multiplicare a realităţilor filmului) şi invită spectatorul spre a-i descoperi straturile subtile. E vorba despre acel tip de interiorizare-psihologizare al actorului realist adus pe marele ecran de Elia Kazan, care se revendică de la metoda stanislavskiană. Kazan le spunea actorilor săi "try not to show anything" ("încearcă să nu indici nimic"); "emoţia trebuie să fie reală, nu sugerată sau imitată; ea trebuie să existe cu adevărat, nu să fie jucată". Este exact opusul a ceea ce face Vasile Mentzel în Felicia, înainte de toate, care joacă tatăl bolnav, nu este tată bolnav. În interpretarea lui, de cele mai multe ori gândul şi replica sunt disociate (în condiţiile în care gândul trebuie să fie simultan cu replica rostită pentru ca să nu pară că actorul ştie dinainte ce urmează să spună). Întrebat de către mama Feliciei, într-un moment de intimitate cu fiica lui, "Ce faceţi voi aici?" el răspunde: "I-am reparat catarama". Apoi, după o mică pauză, adaugă: "pentru că nu puteam s-o las aşa, lărgită." Stella Adler, care l-a învăţat metoda Stanislavski pe Elia Kazan (şi care l-a avut ca elev de suflet, printre alţii, pe Marlon Brando), vorbea despre faptul că actorul, în orice situaţie dramatică, "trebuie să-şi găsească motivaţia în sine, nu în replică; această motivaţie va produce un efect prin care actorul va avea acces la gestul şi la emoţia corespunzătoare. Ideea nu e să găseşti o motivaţie într-o replică, să te agăţi de ea şi să nu mai ai nicio altă experienţă." Or, cu interpretarea lui Mentzel, tocmai asta se întâmplă - justificarea rămânând de cele mai multe ori exterioară, actorul devine demonstrativ. Domnul Mateescu, tatăl Feliciei, există mai mult ca un personaj pe hârtie decât ca un om în carne şi oase.

În cazul Ilenei Cernat, momentele de adevăr emoţional sunt umbrite de mijloacele teatrale de transmitere a ei - un joc de multe ori prea accentuat, nuanţe de voce subliniate, care dau impresia de lipsă de naturaleţe în faţa camerei.

Singură Ozana Oancea reuşeşte echilibrul perfect între ce primeşte de la partenerii actori şi ce are de oferit. Ea controlează ce i se întâmplă în fiecare moment, îşi gradează toată tensiunea interioară şi explodează într-un monolog interpretat impecabil, care funcţionează şi susţine punctul culminant.

Şi mai e un moment foarte frumos: acela în care tatăl, bolnav, deschide televizorul şi se opreşte la un documentar despre grădinile Versailles-ului; în surdină se aude o suită de Purcell. Într-o minunată compoziţie, se întâlnesc faţă în faţă grandoarea şi neputinţa omului; plăcerea unui muribund de a admira încă voluptăţile lumii de aici şi de a exclama: "ce frumuseţi!" şi gândul la ce va lăsa în urmă. Şi mai e drama unei fiice care priveşte în tăcere această scenă. Un moment înălţător!

(versiune extinsă a unui articol din Şapte Seri, 11 iunie 2010)




 Toate articolele despre Felicia, înainte de toate


1 comentariu

  • Unde anume greşeşte Mentzel?
    Andrei Gorzo [membru], 11.07.2010, 14:58

    Dragă Iulia,

    Paragraful tău despre metoda (sau Metoda) stanislavskiană şi jocul lui Vasile Mentzel mimează o precizie analitică pe care de fapt n-o are. Dai un citat din Elia Kazan ("emoţia... trebuie să existe cu adevărat, nu să fie jucată) şi apoi spui că Mentzel face "exact opusul". Mai dai un citat din Stella Adler ("actorul trebuie să-şi găsească motivaţia în sine, nu în replică") şi apoi spui că la Mentzel, dimpotrivă, motivaţia e doar în replică, "rămîne exterioară".

    Dar WHAT'S YOUR EVIDENCE?

    Singura probă pe care o aduci e replica: "I-am reparat catarama (pauză), pentru că nu puteam s-o las aşa, lărgită". Citezi această replică şi după aceea zici: vedeţi, dragi cititori? "Motivaţie exterioară". Numai că de fapt nu se vede, nu reiese, nu se înţelege care anume e problema. Deşi are un aer "ştiinţific", paragraful respectiv NU constituie o demonstraţie. Asta mă supără la el. Şi nici n-are cum să fie o demonstraţie, deoarece Metoda ("The Method"), cel puţin aşa cum poate fi ea reconstituită din citatele tale, nu e atît o ştiinţă a actorului, cît o mistică a actorului, mai degrabă glamorous decît precisă. Mantrele pe care le citezi tu sînt prea aburoase ca să poată funcţiona drept criterii în analiza unei prestaţii actoriceşti concrete. În orice caz, alţi guru ai actoriei de film (vezi manualul lui Michael Caine pe tema asta) sînt mult mai pragmatici. Dacă nu mă înşel, Caine spune la un moment dat că, oriunde găseşti motivaţia aia (de pildă, motivaţia de a plînge) - în replică, în "adevărul personajului" sau într-un fond de-al tău, personal, de amintiri triste - e la fel de bine as long as it does the trick. Deci whatever works.


Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia David


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010, Iulia Blaga
 Alegerea Feliciei - Felicia, înainte de toate, Iulia Blaga
 Emoţia, înainte de toate - Felicia, înainte de toate, Ileana Bîrsan
 Cu un martiriu toţi sîntem datori - Felicia, înainte de toate, Codruţa Creţulescu
 Cinemaul românesc, înainte de toate - Felicia, înainte de toate, Valerian Sava
 Toate articolele despre Felicia, înainte de toate


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer