Debutul regizoral al lui Rădulescu aduce povestea unei femei care pendulează între două lumi fizice (străinătatea, Olanda în care trăieşte de peste douăzeci de ani, alături de băiatul ei, şi ţara natală, în care îşi petrece toate concediile alături de părinţii ei) şi care bîjbîie haotic, frustrant şi depresiv într-un fragmentarium emoţional, care o domină pînă la disperare. Extrem de fin, delicat şi discret este demersul lui Rădulescu de a devoala micile mistere din culisele unor drame familiale şi, de altfel, extrem de familiare.
Felicia, femeie divorţată şi cu un copil, plecată în '89 în Olanda, îşi petrece ultimele ore înaintea plecării spre casă împreună cu tatăl său - bolnav şi nevolnic, de care îi este milă, dar pe care ajunge să nu-l mai suporte tocmai din pricina neputinţei şi a inadecvării - şi cu mama sa, care o însoţeşte la aeroport, o femeie cu bune intenţii şi spirit voluntar, care ştie întotdeauna cum stau lucrurile şi cum să controleze situaţiile, dar pe care nu o mai suportă tocmai din cauza autoritarismului sufocant. Felicia pierde avionul şi, urmărită în permanenţă de umbra binevoitoare a mamei, încearcă să găsească o soluţie pentru a se întoarce la Amsterdam, pentru că fiul ei trebuie luat din tabără a doua zi.
Felicia, femeie divorţată şi cu un copil, plecată în '89 în Olanda, îşi petrece ultimele ore înaintea plecării spre casă împreună cu tatăl său - bolnav şi nevolnic, de care îi este milă, dar pe care ajunge să nu-l mai suporte tocmai din pricina neputinţei şi a inadecvării - şi cu mama sa, care o însoţeşte la aeroport, o femeie cu bune intenţii şi spirit voluntar, care ştie întotdeauna cum stau lucrurile şi cum să controleze situaţiile, dar pe care nu o mai suportă tocmai din cauza autoritarismului sufocant. Felicia pierde avionul şi, urmărită în permanenţă de umbra binevoitoare a mamei, încearcă să găsească o soluţie pentru a se întoarce la Amsterdam, pentru că fiul ei trebuie luat din tabără a doua zi.
Neîmplinirea, din păcate, a scenariului lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf nu vine din ceea ce unii reproşează în ultimul timp filmelor româneşti, şi anume miza filmului sau felia de viaţă mult prea insignifiantă pentru două ore; un astfel de punct de vedere inept şi arogant nu trebuie luat în seamă, tocmai din pricina suficienţei.
Personajul Feliciei suferă fie de aura de martir pe care tînjim să îl cunoaştem, dar care, în final, ne dezamăgeşte prin lipsa de charismă, fie este o foarte umană structură, de la care avem alte pretenţii, în cele din urmă. Cu oricare dintre aceste feţe, Felicia ca individ (ca Felicia Mateescu), nu ca fiică, în general, este plasată într-un contrast mult prea gros şi absurd cu mama ei, nu ca individ, ci ca imagine clişeizată a mamei, ceea ce nu e deloc corect pentru un duel continuu al puterilor într-un foarte clasic conflict, în care, sigur, fiecare îşi recunoaşte slăbiciunile, hibele şi fiecare va fi atins în punctele vulnerabile.