Alegerea Feliciei - Felicia, înainte de toate

Cred că statul ar trebui să le plătească tuturor femeilor care se pregătesc să devină mame cursuri de consiliere psihologică în cadrul cărora să înveţe cum să nu-şi nenorocească copiii. Printre altele, ar trebui obligatoriu să parcurgă Felicia, înainte de toate, filmul de debut al lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf.
 
Sunt aproape convinsă că predispoziţia spre nefericire se transmite prin ADN, la fel ca obişnuinţa de a avea o atitudine senină în faţa vieţii. Ai nevoie de multă forţă pentru a te desprinde de condiţionările la care te obligă cei care ţi-au dat viaţă. Dacă te-ai născut cu o moştenire negativă şi ai preluat din nefericirea alor tăi, îţi va lua mai întâi foarte mult timp să realizezi că nu duci nefericirea ta în spate, ci pe a altora. Pe urmă îţi va lua la fel de mult timp să rupi aceste blesteme care par - ca orice condiţionare - să-şi reclame dreptul natural la existenţă.
 
Pentru cei care se regăsesc în rândurile de mai sus, Felicia, înainte de toate vine ca un avocat din oficiu sau ca un balsam. Din câte am observat atunci când filmul a avut primele proiecţii din România - în cadrul TIFF-ului -, şi pe urmă, după ce a intrat în săli, îl gustă cel mai bine cei care au avut/au o relaţie disfuncţională cu părinţii, nu cei cu vieţi familiale armonioase. Şi unii, şi ceilalţi ar trebui însă să-şi dea seama că se află în faţa unui film valoros, care te ţine lipit de scaun chiar dacă nu are o intrigă poliţistă, urmăriri, împuşcături, tralala.
 
Cei care au trăit acasă ceea ce văd pe ecran vor ţine-o într-o foială tot filmul, deoarece interminabilele dialoguri dintre Felicia şi mama ei refac starea de enervare şi neputinţă pe care au trăit-o/o trăiesc şi ei în familie. Rădulescu & de Raaf refac realitatea punând sub lupă 12 de ore din viaţa unei femei de 40 de ani care locuieşte de multă vreme în Olanda, unde are un copil, şi care revine la Bucureşti de două ori pe an pentru a-şi vizita familia. Suntem în plină realitate de când începe filmul şi mobilul Feliciei începe şi el să sune. E şi realitatea României contemporane - pe care o cunoaştem -, cu trafic aglomerat în drum spre Otopeni, discuţii despre casa de la ţară sau despre ce cantitate de lichid ai voie să iei în avion, dar şi realitatea psihologică a relaţiei dintre mulţi tineri de 35-40 de ani şi părinţii lor. Conflictul dintre generaţii e mai delicat la această categorie de vârstă pentru că cei care azi au 40 de ani erau adolescenţi când a căzut comunismul şi au trăit tranziţia spre, cum ar veni, capitalism pe propria piele. Sau au trăit-o la modul tranşant, emigrând pur şi simplu. Părinţii lor au rămas, psihologic vorbind, în spatele liniilor - cu comunismul adânc impregnat în caracter şi mod de viaţă, şi păstrându-l în ciuda make up-ului mai solid sau mai subţire adus de, pardon de expresie, capitalism.
 
Nu e întâmplător faptul că cei doi co-scenarişti şi co-regizori - unul român, celălalt olandez - au decis ca eroina să aibă domiciliul permanent în altă ţară, pentru că filmul are ambiţia să pună relaţia dintre părinţi şi copii în contextul relaţiei pe care românii plecaţi din ţară o păstrează cu locul în care s-au născut. De aici observaţia că ambele sunt relaţii ambivalente, de dragoste şi ură. Aceşti tineri îşi iubesc părinţii/ţara, dar nu se pot dezvolta decât departe de ei, eliberaţi. Cele 12 de ore din viaţa Feliciei nu aduc însă o eliberare, deşi se formează la un moment dat - din acumularea de tensiune subterană care devine irespirabilă -, o supapă, dar ea se închide imediat (reflexele pe care se construiesc aceste relaţii se refac imediat.).
 
Felicia, înainte de toate e un film dureros, dar are şi un soi de umor care vine tot din observarea extrem de abilă a mecanismelor care operează între o mamă care îşi vampirizează puiul şi puiul care nu poate rezista şantajului sentimental (servit după tradiţia strămoşească "eu te-am făcut, eu te omor"). Filmul e în primul rând (înainte de toate!) extrem de bine scris, cu dialoguri impecabile şi un ritm interior la milisecundă. Pe urmă are interpretări remarcabile - mai ales cea a Ozanei Oancea (la primul rol principal!) care livrează un monolog de cinci minute (s-a păstrat la filmări prima dublă!) care îţi ridică nu doar părul pe ceafă, dar şi nodul în gât.