Aşadar, luînd în calcul aspectul care m-a atins şi cu care am rezonat cel mai bine, Felicia, înainte de toate e un film despre comunicare, pseudocomunicare şi lipsă de comunicare. Iar diferenţele dintre cele trei sînt trasate cu ajutorul unui studiu de caz aflat la limita documentarului observaţional - relaţia dintre mamă şi fiică -, tratat în cheie 100% realistă. Privită din această perspectivă, e imposibil să nu te vezi/recunoşti în povestea spusă de regizorii-scenarişti Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf.
O poveste ce porneşte cu marele avantaj al unui excelent scenariu a cărui greutate şade în întregime în dialoguri - cît e de frumos să vorbeşti despre comunicare sau absenţa ei printr-o abundenţă de replici de o naturaleţe dezarmantă, ce se succed cu simplitatea unor pase dintr-o partidă de tenis de Grand Slam! O poveste spusă în cel mai curat şi sincer mod cu putinţă - deşi debutanţi, cei doi regizori fac dovadă, în spatele camerei şi-n lucrul cu actorii, de o siguranţă şi o subtilitate tipice unor veterani pe care nu-i (mai) interesează să rupă gura tîrgului cu jonglerii. Fini observatori ai comportamentului uman, Rădulescu&De Raaf au adunat un bagaj solid de formule tipice discuţiilor din familiile din toată lumea - pentru că Felicia... este, înainte de toate (sic!), şi o poveste universal-valabilă -, banalităţi ce ascund frustrări clocotinde, meschinării, dulcegării şi mici declaraţii de iubire rostite mecanic şi reproşuri şuierătoare, toate menite să contureze una dintre relaţiile de bază ale societăţii, într-una dintre cele mai comune forme ale sale...
Pe de o parte, a apucat să evadeze din leagănul matern şi ştie că, prin alte părţi, obedienţa copiilor faţă de părinţi se încheie atunci cînd cei dintîi împlinesc 18 ani şi-şi iau vieţile în propriile mîini. E drept, această ştiinţă nu face decît să adauge un plus de sadism situaţiei... Diferenţa dintre mentalităţi (mioritică versus vestică) e atît de mare, încît, probabil, o discuţie tête-à-tête n-ar rezolva situaţia - dacă mama nu aude propoziţii simple de tipul "nu mi-e foame" sau "nu-mi da pantalonii ăia că-s demodaţi", cum ar putea, oare, Felicia, să-i ceară să înţeleagă o nevoie de independenţă ce echivalează cu rebeliunea sau, şi mai rău, cu ruperea unui cordon ombilical rămas netăiat, în plan psihologic, de generaţii întregi? Pe de altă parte, întoarcerea acasă, fie şi numai în vizită, se termină, invariabil, cu o nouă plecare/evadare. Nu de alta, dar cele trei oprelişti ce i se pun Feliciei în cale - casa părintească, traficul din Bucureşti şi aeroportul - sînt tot atîtea probe de foc prin care se testează anduranţa protagonistei...