Observator Cultural / iulie 2010
Felicia, înainte de toate
Povestea din Felicia, înainte de toate e simplă, la limita banalului - o româncă domiciliată în Olanda pierde avionul cu care ar fi trebuit să se-ntoarcă în ţara de adopţie, după o vizită făcută părinţilor. Doar că felul în care este spusă această poveste simplă nu e deloc simplu. Sau simplist. Sau banal... Şi, mai important, Felicia, înainte de toate nu e (doar) un film despre o femeie care pierde avionul - la fel ca toate filmele româneşti recente, vorbeşte despre mai multe lucruri care, de-ar fi să fie cu toate identificate/discutate, ar transforma cronichetele cu pricina în veritabile eseuri.

Aşadar, luînd în calcul aspectul care m-a atins şi cu care am rezonat cel mai bine, Felicia, înainte de toate e un film despre comunicare, pseudocomunicare şi lipsă de comunicare. Iar diferenţele dintre cele trei sînt trasate cu ajutorul unui studiu de caz aflat la limita documentarului observaţional - relaţia dintre mamă şi fiică -, tratat în cheie 100% realistă. Privită din această perspectivă, e imposibil să nu te vezi/recunoşti în povestea spusă de regizorii-scenarişti Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf.
 
O poveste ce porneşte cu marele avantaj al unui excelent scenariu a cărui greutate şade în întregime în dialoguri - cît e de frumos să vorbeşti despre comunicare sau absenţa ei printr-o abundenţă de replici de o naturaleţe dezarmantă, ce se succed cu simplitatea unor pase dintr-o partidă de tenis de Grand Slam! O poveste spusă în cel mai curat şi sincer mod cu putinţă - deşi debutanţi, cei doi regizori fac dovadă, în spatele camerei şi-n lucrul cu actorii, de o siguranţă şi o subtilitate tipice unor veterani pe care nu-i (mai) interesează să rupă gura tîrgului cu jonglerii. Fini observatori ai comportamentului uman, Rădulescu&De Raaf au adunat un bagaj solid de formule tipice discuţiilor din familiile din toată lumea - pentru că Felicia... este, înainte de toate (sic!), şi o poveste universal-valabilă -, banalităţi ce ascund frustrări clocotinde, meschinării, dulcegării şi mici declaraţii de iubire rostite mecanic şi reproşuri şuierătoare, toate menite să contureze una dintre relaţiile de bază ale societăţii, într-una dintre cele mai comune forme ale sale...
 
Aşadar, relaţia dintre Felicia (Ozana Oancea, marea revelaţie în materie de actorie a anului 2010) şi mama sa (Ileana Cernat) e una de vampirism energetic, în care cea de-a doua o stoarce de viaţă pe prima, totul în numele dragostei. Dar mama nu e musai personajul negativ - aşa cum nici Felicia nu reuşeşte să (ne) convingă de statutul său de victimă lipsită de apărare. Şi nici nu putea fi altfel - în realismul pe care cei doi autori îl îmbrăţişează necondiţionat şi de la care nu se abat nici măcar în punctul culminant ce eliberează, în mod cathartic, tensiunea acumulată, nu există personaje pozitive sau negative, ci numai indivizi imperfecţi, prinşi într-o existenţă ce nu-i satisface, dar de care nu au curajul să se rupă şi-n care se complac. Felicia se complace...

Pe de o parte, a apucat să evadeze din leagănul matern şi ştie că, prin alte părţi, obedienţa copiilor faţă de părinţi se încheie atunci cînd cei dintîi împlinesc 18 ani şi-şi iau vieţile în propriile mîini. E drept, această ştiinţă nu face decît să adauge un plus de sadism situaţiei... Diferenţa dintre mentalităţi (mioritică versus vestică) e atît de mare, încît, probabil, o discuţie tête-à-tête n-ar rezolva situaţia - dacă mama nu aude propoziţii simple de tipul "nu mi-e foame" sau "nu-mi da pantalonii ăia că-s demodaţi", cum ar putea, oare, Felicia, să-i ceară să înţeleagă o nevoie de independenţă ce echivalează cu rebeliunea sau, şi mai rău, cu ruperea unui cordon ombilical rămas netăiat, în plan psihologic, de generaţii întregi? Pe de altă parte, întoarcerea acasă, fie şi numai în vizită, se termină, invariabil, cu o nouă plecare/evadare. Nu de alta, dar cele trei oprelişti ce i se pun Feliciei în cale - casa părintească, traficul din Bucureşti şi aeroportul - sînt tot atîtea probe de foc prin care se testează anduranţa protagonistei...
 
Rînd pe rînd, micul dejun ce-i stă în gît, tatăl bolnav, pe care s-ar putea să-l vadă pentru ultima oară, interminabilul împachetat de geamantane, taximetristul insuficient de descurcăreţ pentru a o duce la timp la avion, regulile apropo de check-in, angajaţii îndatoritori, dar total ineficienţi ai companiilor aeriene, şi foştii cunoscuţi întîlniţi accidental, dar care, deloc accidental, înclină (la limita caraghiosului) balanţa adevărului şi-a dreptăţii în favoarea mamei, toate acestea o fac pe Felicia să acumuleze noi şi noi frustrări. Frustrări iniţial controlate (verbal, dar nu şi prin priviri - ochii Ozanei Oancea spun foarte multe), dar care, în cele din urmă, explodează în punctul culminant pomenit mai sus... Dar, cu toată tensiunea eliberată, revolta tristă a Feliciei se dovedeşte a fi, în cele din urmă, doar o etapă intermediară. O etapă care să-i dea energia să o ia de la capăt. În fond, cu un martiriu toţi sîntem datori...

Regia: Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf Cu: Ozana Oancea, Ileana Cernat, Vasile Menzel, Victoria Cociaş, Gelu Niţu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus