La Brăila, directoarea Veronica Dobrin a plecat de la conducerea Teatrului "Maria Filotti" la dorinţa finanţatorilor locali; cu nici o lună în urmă, în spaţiul virtual a circulat o petiţie vizînd intenţia de îndepărtare a lui Ovidiu Balint de la conducerea Casei de Cultură din Arad, care organizează Festivalul de Teatru Underground. Acum, valul politicii regionale a atins un teatru de limbă maghiară.
Regizorul László Bocsárdi, director al Teatrului "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe, a primit nota 8,92 la evaluarea activităţii manageriale pe ultimii patru ani. Comisia de evaluare a fost alcătuită din trei membri: Deák Gyula Levente (directorul Ansamblului de Dansuri "Háromszék" din Sfîntu Gheorghe), Klárik Attila (consilier local, director executiv al fundaţiei agricole LAM din Ilieni) şi Balázs Éva (actriţă pensionară a Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş). O notă sub 9 nu-i permite lui Bocsárdi să-şi depună un nou proiect de management, postul de director urmînd să fie scos la concurs. E grav? Da, e foarte grav.
Există două instituţii de spectacol de limbă maghiară (din cele cam zece) în România care şi-au depăşit statutul de teatru minoritar: Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (finanţat de Ministerul Culturii) şi Teatrul "Tamási Áron". Amîndouă produc spectacole a căror miză este calitatea artistică, colaborează cu artişti de diverse cetăţenii şi naţionalităţi, participă la festivaluri internaţionale. Prezenţa lor privilegiată la festivaluri din Ungaria (inclusiv cel Naţional) înseamnă că orientarea acestor teatre spre altceva decît repertoriul "popular" de clasici locali şi cabarete nu e percepută ca o rupere de tradiţia maghiară, ba dimpotrivă.
Numărul de spectatori ai Teatrului "Tamási Áron" a crescut, în cei patru ani de management al lui Bocsárdi, cu 20%, dar despre strategia teatrului de a răspunde/satisface, prin structura repertoriului, preferinţele şi exigenţele unor categorii variate de public, Comisia spune că "nu a fost cea mai eficientă". Banii - subvenţia anuală - acordaţi de finanţatorul local (Primăria Sfîntu Gheorghe) au scăzut de la an la an, iar contribuţia proprie a teatrului a ajuns, din 2005 încoace, de la 10% la 22% din venituri. Este exact perioada în care repertoriul a început să se orienteze către teatrul de artă, ieşind din cercul vicios al păstrării identităţii naţionale în care se închisese de-a lungul deceniilor de naţional-comunism, cînd scena şi biserica erau singurele spaţii de libertate ale limbii maghiare.
László Bocsárdi a venit la Sfîntu Gheorghe (de la Gheorghieni) în \'94-\'95, împreună cu şase actori şi regizoarea Olga Barabás. Iată cum rezuma Bocsárdi, în 2009, convieţuirea cu autorităţile locale covăsnene: "În aceşti 15 ani, noi am avut conflicte mari cu autorităţile locale, cei care ne finanţează. Eram tot timpul gata să fim daţi afară din oraş. Primăria nu voia nicicum un astfel de teatru, ceea ce-şi doreau ei era un teatru popular, «pentru locuitori», asta ni se cerea, ne dădeau bani să facem spectacole pe care ei «să le înţeleagă». Iar eu am mers precum catîrul, înainte, spunîndu-mi că nu cred decît într-un gen de teatru, dacă el nu e considerat artă, n-are sens să mai fac ceva".
Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (AICT), secţia română, a protestat deja public împotriva îndepărtării lui László Bocsárdi. "Sub conducerea sa, instituţia covăsneană a izbutit să ajungă unul dintre cele mai bune ansambluri teatrale din ţară - stau mărturie pentru aceasta articole şi cronici semnate de importanţi comentatori ai fenomenului teatral din România şi din străinătate - şi, totodată, un veritabil centru cultural: Bienala Internaţională de Teatru Reflex, organizată din iniţiativa directorului Bocsárdi, a constituit, încă de la prima sa ediţie din 2009, un eveniment de excepţională anvergură, salutat ca atare de toţi ziariştii prezenţi. Trebuie, de asemenea, menţionată introducerea, sub directoratul lui Bocsárdi, a abonamentului intitulat «Eugène Ionesco» şi dedicat spectatorilor de limbă română, ceea ce, într-un oraş unde proporţia acestor spectatori este de circa 20% şi unde există şi un teatru care joacă în limba română, reprezintă nu doar o înscriere în normalitate, ci şi un gest de eleganţă spirituală, absolut salutar pentru imaginea cu adevărat europeană pe care dorim cu toţii să o construim unei zone geografice adeseori descrisă în mediile de comunicare străine drept una «cu probleme»".
Printre rîndurile raportului de evaluare de acum, reproşurile privind cheltuielile "destul de ridicate" cu "programe şi pregătirile de spectacole ale instituţiei" (aici intrînd onorariile de regie plătite unor directori de scenă, precum Alexandru Dabija, sau tinerilor regizori de limbă maghiară, ca Zalán Zakariás, susţinuţi de teatru), printre deciziile de reducere a numărului de angajaţi şi veşnicele tăieri ale subvenţiei, transpare o de neînţeles incompatibilitate între principiul valorii promovat de Bocsárdi şi trupa sa şi cel al instrumentării politice mascate birocratic.
Zece ani de dezvoltare a publicului, un deceniu de relaţionare comunitară, o investiţie atît de îndelungată în ideea de normalitate sînt pe cale să cadă pradă politicii învăluite în mantia ceţoasă a birocraţiei.
László Bocsárdi nu poate contesta concluziile evaluării, doar procedura. Mă întreb dacă nedreptatea morală e un viciu de procedură.