iunie 2010
Sighişoara Film Festival, 2010
Miercuri seara (23 iunie 2010), am văzut la SFF un film documentar tare bun. Another Planet, în regia lui Ferenc Moldovanyi. Dar pînă la rîndurile exaltate despre filmul acesta e ceva poveste.

Prima surpriză pe care am avut-o marţi seară a fost că am ajuns în Sighişoara cu bine. Marţi dimineaţa m-am întors din Cracovia, am tras un pui de somn şi am pornit către plaiul mureşan, încercînd să calculez cît de tare trebuie să merg ca să nu întîlnesc din plin norii grei pe care-i vedeam la orizont. Am ajuns rapid în Alba-Iulia, dar de-acolo pînă în Sîntimbru, locul în care trebuia să cotesc spre Sighişoara, am făcut vreo oră, pe cinci-şase kilometri. Drumul era inundat, apa urca pînă pe la jumătatea roţilor pe alocuri, blocaj, treceau cîteva maşini alternativ, fie de pe un sens, fie de pe celălalt. Apoi, pînă în Blaj, drumul a fost ca-n palmă, proaspăt refăcut (nu cîrpit, refăcut), însă acolo a trebuit să trag pe dreapta. Ploua atît de tare că nu vedeam botul maşinii. După Blaj, chiar dacă nu a mai plouat, drumul e varză, aşa că trebuia atenţie sporită şi puţin noroc să nu vină nimeni pe celălalt sens atunci cînd ai de ocolit un crater sau un dîmp. Înainte de Sighişoara era un timp de vis, călduţ, totul uscat, parcă era altă lume. Şi aşa a şi rămas pînă pe la douăsprezece noaptea, numai bine cît să se deschidă festivalul în Piaţa Cetăţii, să văd un film şi să dau o raită prin zonă. De-atunci, de la miezul nopţii, pînă joi dimineaţă, a plouat neîncetat.




A doua surpriză ţine de organizarea festivalului. Cînd în toată lumea civilizată fumatul e interzis sau e pe cale de a fi interzis în spaţiile publice, la Sighişoara Film Festival poţi fuma în sala de proiecţii. Bun, acum nu e o sală de cinema, e un loc de proiecţii amenajat într-unul din corpurile clubului Aristocrat din oraş, însă e suficient loc pe coridoarele clubului, în cafeneaua clubului, în faţa clubului. Filme la pachet cu fum de ţigară gros nu e deloc mişto! Festivalul e promovat ca sărbătoare a filmelor premiate, am putea adăuga şi eticheta de festival al cinefililor fumători.

Cum ziceam, SFF s-a deschis marţi seara. Un discurs scurt al directorului festivalului, Adrian Titieni, cîteva cuvinte din partea conducătorilor oraşului, mulţumirile adresate colaboratorilor şi proiecţia lui Eu când vreau să fluier, fluier. Am stat să-l revăd, era o atmosferă plăcută în piaţă, foarte multă lume plus căldura pe care am amintit-o. Partea uşor comică în ce priveşte proiecţiile în aer liber e că ecranul e pus în zona înaltă a pieţei, iar scaunele au cădere inversă faţă de cum e normal la cinema. Adică lîngă ecran spectatorii stau mai sus decît cei care se află în spatele pieţei. Oricum, păcat că e vremea asta jalnică, ar fi fost frumos să fie piaţa la fel de plină în fiecare seară a festivalului.

Faţă de filmul lui Florin Şerban nu mi-am schimbat părerea. Sînt cîteva neajunsuri logice în poveste, lucruri care mă fac să nu pot accepta povestea drept veridică - în raport cu propunerile sale, cu ceea ce ea susţine. Sînt secvenţe foarte dure în film, cu impact puternic, în care personajele spun lucruri grele - cum e momentul în care Silviu e umilit de colegul său de celulă, cum e prima întîlnirea a lui Silviu cu mama sa. Pentru toate acestea filmul merită văzut! Doar că în spatele posibilităţii lor trebuie să se afle o anumită ţesătură de evenimente care să le cimenteze credibilitatea. Or' e cel puţin un fapt neconvingător în poveste, iar acesta e cel care poate susţine sau poate anula credibilitatea întregii atitudini a lui Silviu - mie mi-e greu să cred că, din puşcărie, Silviu putea avea grijă de fratele său, încît să aibă un ascendent moral în faţa mamei sale în relaţie cu cel mic. Dincolo de faptul că el crede că e îndreptăţită acţiunea lui, important e faptul că spectatorii îl cred sau nu în atitudinea sa. Dacă spectatorii nu îl cred, dincolo de plăcerea de a urmări secvenţe bine susţinute de jocul actorilor, George Piştereanu şi Clara Vodă, în special, nu rămîne o istorie însemnată în urma peliculei.




Miercuri, a fost dedicată filmelor maghiare. Am văzut Transmission, realizat de Vranik Roland, un film care a fost prezentat şi la TIFF 2010. Filmul acesta are idei bune. O lume aseptizată, într-un viitor neprecizat, o lume din care lipseşte imaginea: nu mai sînt TV-uri, ziare, panouri publicitare, nu sînt oameni pe stradă, alienare cvasitotală. O femeie are două fete, e despărţită de soţ. Acesta face o vizită fetelor, se ceartă cu mama lor, o împinge, ea dă cu fruntea de un perete şi moare pe loc. Povestea urmăreşte viaţa soţului, alături de cei trei fraţi ai săi, încercarea lor de a scăpa de cadavru şi de urmele morale ale faptei lor. De la o vreme, cei trei fraţi îşi construiesc un zid precum cel din concertul şi povestea Pink Floyd şi îşi trăiesc izolarea în liniile pe care le sugerează discul floyzilor. Filmul e aşa şi aşa, mai degrabă neconvingător. Nu are zvînc, nu e prea original, nu are nici un moment în care să surprindă.

Lucrurile s-au mai îndreptat cu următoarea proiecţie, The Investigator, in regia lui Galambos Attila. Anchetarea unei crime, într-un stil cinematografic în care Aki Kaurismaki întîlneşte un absurd de grădiniţă (si acesta nu e un aspect negativ, e distractiv ce face Galambos în latura asta, în care, de exemplu, anchetatorul primeşte mesaje secrete de la un rac!) cernut printr-o sită marca David Lynch. Ca de obicei, elementele lynchiene nu-i prea ies decît lui Lynch. Însă, per total, filmul e în regulă, construit după o reţetă noir ironizată pe alocuri, presărată cu mistere.

Desertul zilei maghiare a fost cu adevărat bun. Două documentare, Umistaken Child şi Another Planet.

Unmistaken Child e un film în care Nati Baratz a urmărit prin satele unei văi din Nepal, vreme de patru ani, căutările reîncarnării unui lama buddhist. În tradiţia buddhistă, un călugăr care ajunge la stadiul ultim al împlinirii spirituale, lama, îşi poate alege singur fiinţa sub care va reveni pe pămînt în următoarea viaţa. Fiind vorba de un lider atît de important, discipolul său, Tenzin Zopa, e însărcinat de însuşi Dalai Lama să afle reîncarnarea maestrului său, Alesul, pentru a fi adus în poziţia din care îşi va putea continua misiunea spirituală şi din care va putea ajuta în continuare comunităţile, aşa cum a făcut-o şi în viaţa anterioară. Pînă aici sună puţin a Matrix pentru un occidental nefamiliarizat cu tradiţiile buddhiste. Copilaşul care dă semne că ar fi reîncarnarea maestrului trebuie să treacă o serie de probe prin care să-şi demonstreze aplecarea spre religie. Cînd dovedeşte asta sau, cel puţin, cînd pare că o dovedeşte, e luat de lîngă părinţi şi dus într-o comunitate religioasă. Pentru un occidental, toate acestea pot fi suficiente motive pentru a considera că micuţul e un copil abuzat. De aici şi farmecul filmului, călătoria lui Tenzin în căutarea maestrului reîncarnat devine călătoria spectatorului întru înţelegerea unei lumi aflată atît de departe, fizic şi ca atitudine, cînd vine vorba de spirit şi religie.



Al doilea documentar, Another Planet, a fost năucitor. Cu un subiect extrem de delicat - abuz extrem al copiilor în diverse colţuri ale lumii -, care, dacă nu ar fi bine realizat, ar putea fi uşor plasat drept manipulare sentimentală, ieftineală anti-globalizare. Nu e cazul aici, Ferenc Moldovanyi e excelent. Poveştile parcă le ştii dintotdeauna - copii puşi de părinţi să vîndă lucruri pe străzi şi bătuţi dacă nu fac bani, copii forţaţi de împrejurări să scormonească prin gunoaie, fete care se prostituează de la opt ani, copii-militari, copii care muncesc la cinci-şase ani în fabrici de cărămidă. În Congo, Cambodgia, Mexic, Ecuador, Thailanda. Poveştile nu sînt simple foi volante, bucăţi neutre de relatare jurnalistică, ci sînt bucăţi de realitate selectate pentru a construi un manifest politic şi vizual.

Another Planet e ca o simfonie contemporană în care spaţii şi culturi diferite vin să împlinească aceeaşi idee, a abuzului. Culturi diferite, zone diferite de pe glob, forme diferite ale manifestării puterii asupra celor neajutoraţi şi acelaşi rezultat, suferinţa. Ceea ce face filmul cu adevărat bun e relaţia pe care o creează autorul între persoanele de pe ecran şi imaginile prin care istoria lor e transmisă. Întotdeauna e mesajul persoanelor care-şi spun viaţa şi e istoria pe care imaginile o spun despre viaţa personajelor. Rareori găseşti un film care din alăturarea a trei imagini să te facă să simţi fiorul unui început. Moldovanyi reuşeşte asta în documentarul său. În debutul filmului, de exemplu, e termenul de comparaţie pe care trebuie să-l avem în minte pe toată durata poveştii: celebrarea noii vieţi undeva prin comunităţile din Anzi. Camera priveşte un copil, se roteşte în jurul unui foc şi din ceea ce vedem se naşte fiorul acela pe care trebui să-l fi trăit primii oameni care au văzut focul adus de Prometeu!

Descarcă programul festivalului Sighişoara 2010 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus