Cum natura e frate cu românu', la aşa veşti triste nu putea decît să plouă în Sighişoara, cu găleata. Firg de numa', nori peste dealul situat deasupra cetăţii, ai putea jura că e toamnă tîrzie. Păcat, farmecul festivalului în asta rezidă, în posibilitatea de a combina plimbările prin cetate şi pe dealurile din zonă cu ceva filme. Dacă vremea e cîinoasă nu prea vezi om prin oraş. Am plecat la filme pe la doişpe, astăzi (sîmbătă) au rulat cele două proiecte pe care le aşteptam cel mai mult în festival: She, a Chinese şi La teta asustada. Ambele filme vorbesc despre condiţia femeii.
She, a Chinese e realizat de Xiaolu Guo. Într-un oraş de provincie din China, Li Mei trebuie să muncească să-şi ajute familia. Acasă face treburile gospodăriei alături de mama sa, încearcă să-şi ajute tatăl care adună sticle de plastic din groapa de gunoi a oraşului, încearcă să cîştige cîte ceva şi pe cont propriu şi trebuie să facă faţă provocărilor care vin dinspre populaţia masculină din zonă. Mama sa o tot bate la cap să se mărite cu unul sau cu altul pe care ea îi recomandă în funcţie de poziţia pe care o au în societate, aşa că neîncetat e cu nervii în priză. După ce e violată de un şofer de camion, fata hotărăşte să plece în lume să-şi afle soarta. Lucrează într-o casă de toleranţă, dar nu apucă să se prostitueze fiindcă se îndrăgosteşte. Ajunge în Anglia, o întreagă odisee.
Ce mi-a plăcut la film e curăţenia prezentării evenimentelor din viaţa lui Li Mei. Şi violul, şi moartea iubitului, şi căsătoria sa, toate sînt prezentate în cel mai distant mod posibil, ca şi cum ar fi rostite de cineva indiferent faţă de poveştile respective. Datorită relatării neutre, violul pare un fapt normal pentru lumea respectivă, eşecul pare un rezultat firesc pentru cursul poveştii, moartea pare că intervine firesc în cadrul respectiv.
Aglomerarea asta de firesc şi distanţa la care e ţinut spectatorul nu lasă loc sentimentalismelor. Ca spectator nu suferi pentru ceea ce trăieşte fata, ci devii conştient de felul în care e tratată femeia în lumea respectivă şi, prin extindere, poate devin mai vizibile repetările acţiunilor de pe ecran în proximitatea socială a privitorilor. Reuşita filmului în asta constă: prin neutralitatea prezentării, pelicula activează conştiinţa spectatorului în latura sa analitică, ceea ce - dincolo de film - poate duce (ar fi frumos să ducă) la o apropiere mai sensibilă faţă de natura şi problemele genului feminin.
La teta asustada e realizat de nepoata lui Mario Vargas Llosa, Claudia Llosa. Un film peruan premiat la Berlin cu Ursul de aur şi nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun film străin.
În anii '80, Peru a trecut printr-o perioadă tulbure, economia ţării era la pămînt, se formaseră carteluri ale drogurilor în zona estică a ţării, iar acestea din urmă ajunseseră să finaţeze grupări paramilitare. După dictatura militară a generalului Manuel Odria, ţara se pregătea de alegeri democratice. Grupările de extremă stîngă din interior, cum e mişcarea maoistă Sendero Luminoso sau cum va fi puţin mai tîrziu Mişcarea Revoluţionară Tupac Amaru, în loc să participe la alageri, au pornit cîte un război de gherilă împotriva statului. Gurvernul peruan a intervenit armat pentru a stopa deviaţiile sociale, conflictul intern din Peru numărînd aproximativ 70.000 de morţi în doisprezece ani de lupte. Despre perioada aceasta vorbeşte Claudia Llosa în filmul său, urmărind felul în care fuseseră tratate femeile în timpul acestei crize.
Două aspecte se împletesc în povestea peliculei. Pe de o parte e credinţa populară că trauma pe care o suferiseră femeile în timpul acesta (bătăi şi violuri repetate din partea soldaţilor, deposedări de bunuri) se transmite şi copiilor acestor femei prin alăptare. Astfel avem o primă viziune asupra evenimentelor şi suferinţei, aşa cum apare ea femeilor care au trăit propriu-zis epoca. Pe de altă parte e felul în care se răsfrînge toată această suferinţă asupra tinerelor care s-au născut în acea perioadă şi pentru care violenţele respective sînt vii prin ceea ce ele observă pe chipul bunicelor sau mamelor lor.
Filmul pune în paralel cele două planuri, tradiţia şi modernitatea, prin prisma încercărilor unei tinere, Fausta, de a se regăsi în istoria propriei existenţe, una marcată de evenimentele sociale discutate. În rolul Faustei o regăsim pe Magaly Solier, pe care am văzut-o la TIFF-ul recent încheiat în filmul Altiplano. Actriţă amatoare, ea însăşi născută în plin conflict naţional, într-una din comunităţile din zona Ayacucho din Anzi, zona cea mai afectată de mişcările teroriste ale grupării Sendero Luminoso.
Festivalul de film şi-a închis oficial cea de-a doua ediţie sîmbătă seara în cetatea Sighişoarei cu proiecţia Le concert realizat de Radu Mihăileanu şi cu un concert al trupei Sensor.
Festivalul de la Sighişoara merită să crească şi să devină cu adevărat o sărbătoare a filmelor premiate. Merită în primul rînd pentru cetatea superbă care-l găzduieşte, unul din locurile acelea în care orice faci poate căpăta semnificaţii mitice. Un loc în care plimbarea cu iubita sau cu iubitul pe zecile de străduţe înghesuite, îngheţata topită pe o piatră, undeva, pe lîngă zidul cetăţii, sau berea la terasă pot fi acele lucruri importante pe care nu le uiţi întreaga viaţă. Şi pentru toate astea cetatea Sighişoarei oferă un sentiment de bun-gust şi intimitate cum rar întîlneşti în România. Pentru asta e nevoie în primul şi în primul rînd de un soare binevoitor, care să stea pe cer toată ziua (nu să se ascundă în nori)! Ceea ce-i şi doresc festivalului pentru anul ce va veni!
Descarcă programul festivalului Sighişoara 2010 aici.