iunie 2010
Sighişoara Film Festival, 2010
Păşeam cu teamă pe stradă, mă obişnuisem să fie totul ud, să am umbrelă, era bizar. Asfalt uscat, tenişii mei uscaţi complet. Pînă la ora şase a acestei zile - vineri, 25 iunie 2010 - cerul a fost încărcat cu nori, dar nici un strop. Nu a mai plouat de ieri de pe la amiază. Cred că lumea era deja alarmată că totul s-a întors pe dos. Acum e linişte, a început iarăşi ploaia, noroc că în deruta generală creată de uscarea străzilor prin oraş am apucat să bat cetatea în lung şi-n lat. Văzusem deja toate filmele care au rulat în SFF vineri, 25 iunie 2010. Pescuit sportiv, Amintiri din Epoca de Aur, Cealaltă Irina, Poliţist, adjectiv, Nuntă în Basarabia, Medalia de onoare. Aşa că am luat cetatea la pas, la amiază însoţind toboşarul şi gardianul cetăţii, care mi-au aşezat străzile şi turnurile cetăţii la locul lor în istorie, mai apoi de unul singur, încercînd să respir romantismul cetăţii.

Din punct de vedere filmic ziua de ieri (joi, 24 iunie 2010)  a propus un calup de scurtmetraje internaţionale, filme premiate la Berlin, Locarno şi Oberhausen, urmat de un calup de scurtmetraje româneşti. A fost proiectat şi Das weisse Band, proiectul lui Michael Haneke, distins cu Palme d'Or în 2009 la Cannes. Ziua s-a încheiat cu un omagiu adus lui Gheorghe Dinică, filmele alese pentru acest eveniment fiind Prin cenuşa imperiului şi Filantropica. Înaintea filmelor, în sala de conferinţe a Primăriei din Sighişoara, doamna Gabriela Dinică, Nae Caranfil şi Vivi Drăgan Vasile au vorbit despre omul şi actorul Gheorghe Dinică.

Primele două filme din calupul de scurtmetraje internaţionale au fost premiate la Oberhausen. Au acelaşi tip de rostire, ambele sînt pline de preţiozităţi şi vorbe alese, filme grele. Ketamin - Behind the Light e un proiect german realizat de Carsten Aschmann. Titlul se reflectă în dispoziţia poetico-halucinogenă a poveştii. Imagini alb-negru şi color, munţi somptuoşi, filmări în infraroşu, filmări din maşină pe repede înainte, efecte de cameră (digitală), totul pe muzică de Beethoven, Debussy, AC/DC. Versuri din Holderlin, idei din Platon, probleme din Heidegger, toate rostite din off. Un film extrem de încărcat, un film care trebuie să doboare spectatorul prin cantitatea de filosofie (livrescă) şi prin cantitatea de poezie (imagistică) pe care o livrează.

Celălalt film premiat la Oberhausen e Believe, un proiect britanic semnat de Paul Wright. În prim plan e suferinţa unui domn de vreo treizeci şi şase de ani, care îşi pierde soţia. Noi vedem doar suferinţa sa, felul în care bărbatul cade psihic, visurile care izvorăsc din durerea pe care o trăieşte. Din nou, peisaje măreţe juxtapuse durerii bărbatului, care trece dintr-o situaţie jalnică în alta (îmbracă rochiţele soţiei sale, iese cu ele în oraş...), muzică simfonică înălţătoare. Alături de colegul său de festival mi-a cam strepezit dinţii.

Le-a trecut repede pe linie moartă Please Say Something, o animaţie computerizată germano-irlandeză gîndită şi regizată de David O'Reilly. Personajele filmului sînt o pisică şi un şoarece, căsătoriţi. Relaţia lor, fericirea şi problemele lor. Foarte atractiv ca imagine, decoruri abstracte în care observăm indicii prin care povestea e construită referenţial. Şoarecele este scriitor, aşa că tot ce vedem ar putea fi născocirea minţii sale, sau amintirea pe care el ne-o împărtăşeşte. Ca în 2046, povestea sare de la un plan temporal la altul. Şi Funny Games e amintit prin episodul cu telecomanda. Certurile dintre personaje trimit la desenele cu Itchy şi Scratchy la care se uită familia Simpson. Un film construit cu gust şi inteligenţă cinematografică, merită văzut!

Nora e un documentar american despre Nora Chipaumire, o coregrafă şi o dansatoare născută în Zimbabwe în 1965 şi emigrată în SUA în anii '90. Patruzeci de minute foarte intense. Filmul prezintă prin intertitluri viaţa trăită de Nora în ţara sa natală, cum a crescut, cum s-a format. Iar datele pe care le aflăm despre ea se prelungesc în numeroase dansuri pe care le-a conceput, dansuri prin care exemplifică bucăţi din istoria sa personală, din ceea ce înseamnă cultura din care provine. Fiecare dans spune o poveste şi fiecare dans dă senzaţia că preia o latură a realităţii şi o mitizează, o aseptizează şi o ridică pe soclu. Filmul despre asta vorbeşte, despre puterea omului de a transforma prin dans banalul (cotidianul) în exemplar, în esenţial. În felul acesta observăm cum dansul - pentru această cultură africană - devine un semn al civilizaţiei la fel de puternic cum este literatura sau muzica clasică pentru Occident.

Calupul a fost închis de A Letter to Uncle Boonmee, un film realizat de Apichatpong Weerasethakul. Autorul pune la cale o investigaţie în nordul Thailandei. Dincolo de semnificaţia personală pe care o are acest proiect pentru autor, filmul poate avea şi un sens socio-politic: acela de a vedea felul în care au fost resimţite şi caracterizate violenţele pe care le-a trăit Thailanda în anii 2000, cînd mişcările unor grupări separatiste islamice au dus ţara într-un război civil. Situaţia e privită în film prin prisma reîncarnării lui Boonmee. Prin reîncarnarea lui Boonmee, autorul trimite la (posibila) renaştere a ţării sale, iar acest proces trasează conceptul estetic vizibil pe ecran. Casa unchiului, natura care înconjoară casa, toate acestea sînt descompuse într-un plan secvenţă în care camera de filmat le cercetează în detaliu, în timp ce din off, vocea autorului repetă hipnotic acelaşi text, scrisoarea-dorinţă adresată unchiului său. Scrisoarea propriu-zisă deschide celălalt plan interpretativ, cel personal. Cu cîţiva ani în urmă, Apichatpong Weerasethakul a vizitat un călugăr care trăia în apropierea zonei sale natale. Călugărul i-a oferit o carte intitulată Un om care îşi aminteşte vieţile sale anterioare. Apichatpong Weerasethakul a plecat în căutarea acelui om (călugărul) şi a ajuns în satul în care trăiau cei doi fii ai săi. Scurtmetrajul, sub forma unei scrisori trimise lui Boonmee - în latura sa personală, aşadar, - descrie satul Nabua, aşa cum a fost el descoperit de autor. Un scurtmetraj foarte bun, înfrăţit cu lungmetrajul care a cîştigat anul acesta Palme d'Or la Cannes.

Între scurtmetrajele româneşti vreau să remarc povestea realizată de Paul Negoescu, Renovare. Un film de douăzeci şi şase de minute în care vedem o bucată de viaţă aşa cum o trăiesc trei persoane diferite: mama, fiul şi bunica. Probleme casnice, renovarea apartamentului, fiul cu licenţa şi şcoala cam în plop, interesul faţă de iubită la fel, bunica pisăloagă. Bine scris, bine realizat, dacă nu l-aţi văzut pînă acum şi-l mai nimeriţi pe undeva, nu-l ocoliţi.

Din păcate, proiecţia lui Das Weisse Band a fost ratată. Şi de data asta nu din cauza fumului de ţigară. Filmul a fost prezentat de pe un dvd dubios, cu subtitrare în franceză pe peliculă, nicio altă subtitrare separată. Filmul fiind în alb-negru, cînd se întîmpla ca fundalul imagistic să fie alb, nu mai puteai distinge literele subtitrării (albe şi ale). Voiam să revăd filmul, însă în condiţiile astea a fost imposibil. Aşa că am mers într-o cafenea şi am văzut finalul meciului dintre Italia şi Slovenia. Foarte distractiv, de altfel. Cu italienii aşa e tot timpul la fotbal. Joacă prost în grupe şi singura şansă să nu ajungă în semifinale e să piardă în astă primă fază. Dacă treceau de grupe probabil jucau iarăşi finala, că şi ei, ca bătrînii lui Coşbuc, sînt greu de urnit.

Sighişoara este superbă. Întotdeauna mi-am spus că e unul dintre cele două oraşe din România în care aş locui cu plăcere toată viaţa (celălalt e Cluj-Napoca). Aşezarea a fost atestată documentar în secolul XIII. Tot atunci începe şi construcţia zidului cetăţii, în lungime de 950 de metri. La început avea patru metri înălţime, dar în timp a mai crescut cu vreo trei metri. A avut paisprezece turnuri şi patru bastioane. Fiecare turn aparţinea unei bresle. Astăzi mai sînt în picioare nouă turnuri şi trei bastioane.

După cum povestea toboşarul cetăţii, într-una din pauzele plimbării, visul său e de a vedea fiecare turn transformat într-un muzeu din care să înveţi nu numai istoria meseriei practicate acolo, ci să poţi învăţa chiar meseria, dacă ai poftă de aşa ceva. Delicioase toate poveştile spuse de toboşarul şi de gardianul cetăţii, delicios modul lor de a prezenta cetatea, la fel şi saluturile şi melodiile pe care le spuneau sau cîntau cei doi în nu mai puţin de cincizeci de limbi ale pămîntului.

E foarte multă linişte în Sighişoara şi e multă poezie în plimbările pe străduţele înguste ale cetăţii. E şi o istorie care merită încercată de toţi cei care se pregătesc de căsătorie. E o legendă care spune că toţi cei care vor să se ia trebuie mai întîi să treacă o probă. Mirele trebuie să urce împreună cu iubita sa cele 176 de trepte ale scării care duce la Şcoala din Deal, pe fiecare treaptă să se sărute şi el să rostească numele ei. După o vreme se pare că el s-ar putea să-i rateze numele...

Cea mai impozantă clădire din cetate e Biserica din Deal, o construcţie în stil gotic începută în secolul XIV şi terminată în secolul XVI. Biserica are şi o criptă care poate fi vizitată. În criptă sînt şaizeci de morminte anonime, din cauza unor numeroase incursiuni ale hoţilor în criptă. În în căutarea unor podoabe, aceştia au spart pietrele funerare şi sicriele. Peste drum de criptă e cimitirul evanghelic, unul dintre puţinele locuri în care pietrele de mormînt funcţionează ca obiecte (mici monumente) istorice, motiv pentru care spaţiul se încadrează perfect în ideea de relaxare pe care cetatea Sighişoarei o propune în ansamblul său. Nimic sinistru, nici un fior, numai linişte, asta degajă cimitirul acesta, care are o vechime de peste trei sute de ani.



Descarcă programul festivalului Sighişoara 2010 aici.

1 comentariu

  • Superbe timpuri!
    Grigore Cel Iluminat, 27.06.2010, 22:08

    Superbe si interesante timpuri traim. Comunism-capitalism-anarhism statal. Superba Sighisoara, superba Romania-cea-in-criza. foarte activa romania anul acesta cultural, caci toti anii sunt culturali. Interesanta idee, anul-cultural. Nu tu an cosmic sau an calendaristic ci AN CULTURAL, deoarece pana la urma totul este cultura!
    Superb si Lucian Maier, acest privitor-povestitor cultural.
    Superba aceasta viata care nu te lasa sa amortesti, nu te lasa sa adormi.
    Superb!

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus