Care este rostul teatrului - acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrîns de privitori? Ce cîştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt? Este - mai este - el o "artă a cetăţii", ca în Antichitate (cînd, de-altminteri, populaţia unei cetăţi era cam cît aceea a unui cartier de blocuri de astăzi), sau a devenit mai degrabă o delicatesă pe care o (de)gustă doar cîţiva pasionaţi, cum se întîmpla, prin secolele XVII-XVIII, cu spectacolele de Curte? Ca artă şi, deopotrivă, ca serviciu social, teatrul e obligat să lupte pentru a cuceri cantitate sau trebuie să-şi păstreze calitatea, indiferent cîţi sînt cei interesaţi de ea şi de el? Ce privilegiem, ce sprijinim, ce admirăm: teatrul de artă sau teatrul popular?
Iată cîteva întrebări de care nu ne ciocnim chiar zilnic, dar care, în schimb, atunci cînd asta se întîmplă, provoacă vînătăi şi cucuie. Mai exact, atunci cînd aceia cărora nu le pasă nici de teatru, nici de artă şi nici de ipoteticii privitori interesaţi de ea (poporul, cum ar veni) se transformă brusc în apărători vehemenţi atît ai teatrului, cît şi ai poporului.
Regizorul László Bocsárdi este un artist care a descoperit, se pare, răspunsul la întrebările de mai sus - un răspuns concret, exprimat în spectacole şi, în plus, un răspuns ce reconciliază contrariile cuprinse în întrebări. Pentru că el face - nu declarativ, ci efectiv - teatru de artă pentru popor. Cam aşa cum îşi dorea Jean Vilar, iniţiatorul (printre altele) unuia dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lume, Festivalul de la Avignon.
Cum face asta? De pildă, alegînd texte fundamentale din literatura dramatică mondială, piese care vorbesc despre om şi despre neliniştile lui, încleştările lui cu alţii şi cu sine însuşi, înfrîngerile şi victoriile lui. Despre om. Sînt piese englezeşti, franţuzeşti, spaniole, austriece, italieneşti, ungureşti, vorbite în ungureşte sau în româneşte - pentru că Bocsárdi montează spectacole în teatre de limbă maghiară şi de limbă română, din România şi din Ungaria -, vorbite însă, mai ales, în limba universală a emoţiei, a simţirii, a gîndirii sensibile, a sensibilităţii inteligente. Unora le plac aceste spectacole, altora (mai puţini), nu. Cu toţii însă, cred eu, ies din sală un pic (sau mai mult) schimbaţi faţă de cum erau cînd au intrat: (mai) gînditori, (mai) trişti, (mai) melancolici, (mai) veseli. Adică nu ies cu mîna goală. Primesc ceva acolo.
Ce primesc, de pildă, cei care văd Mizantropul de Molière la Teatrul "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe, unde Bocsárdi este (încă!) şi director? Indignarea plină de elocinţă a lui Alceste, bărbatul supărat pe lume şi ale ei păcate, că fiinţa umană - şi mai ales femeia pe care o iubeşte el - nu este perfectă; şi durerea, mai puţin vorbăreaţă (!), dar mai chinuitoare a "imperfectei" Celimène că el, bărbatul iubit, nu este mai uman. Durerea şi tristeţea amîndurora că dragostea nu e mai trainică decît realitatea mizerabilă pe care o clădesc, din bîrfe şi meschinărie, din viciu şi prostie, ceilalţi. O clipă de îngîndurare.
Ce primesc spectatorii trupei "Tompa Miklós" a Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş, unde Bocsárdi a montat o piesă de tinereţe a lui Ödön von Horváth, Ce face Congresul? O viziune grotescă asupra "reprezentanţilor naţiunii" (jucaţi, semnificativ, de trei dintre actriţele veterane ale companiei), care dezbat îndelung măsurile de prevenire a traficului de carne vie pe cînd, sub nasul lor, prostituatele şi peştii negociază deschis. Şi clipa de înfiorare cînd iubiţii pe care viaţa i-a făcut să fugă cu încăpăţînare unul de altul se regăsesc - întîmplător? - sub rînjetul sardonic al Morţii.
Sau ce primesc (ca să închei cu cel mai recent spectacol al lui Bocsárdi) spectatorii teatrului budapestan Barka, unde regizorul a reluat Nu se ştie cum, textul pirandellian montat în ediţie-princeps la Teatrul Nottara din Bucureşti, într-o mizanscenă similară la suprafaţă, dar net diferită în adîncime, pentru că diferiţi sînt actorii şi diferit a fost lucrul cu ei? Furia celui ce refuză să intre în cercul minciunilor "sociale" şi însingurarea la care te condamnă, dacă o asumi, poziţia bufonului, a "nebunului" sincer în confruntare cu ipocrizia semenilor săi "cumsecade". O altă clipă de îngîndurare. Şi, poate, de tainic dialog cu sine.
Desigur, toate aceste cîştiguri nu sînt cuantificabile. Nu pot fi măsurate, cîntărite, verificate. Nu le-a măsurat nici comisia (faimoasă, de-acum, datorită luărilor de poziţie publice ale oamenilor de teatru din România şi din Ungaria) care a analizat activitatea managerială a lui Bocsárdi la Teatrul "Tamási Áron" şi a găsit-o cu opt zecimi de punct mai puţin satisfăcătoare decît era nevoie pentru a-i acorda un nou mandat. Acea comisie a găsit că genul de teatru pe care îl promovează Bocsárdi - prin spectacolele sale în primul rînd - nu le aduce nimic spectatorilor "locali". Care nu merită, probabil, să simtă, să sufere şi să se bucure. Care nu merită să gîndească. A gîndi, mai cu seamă, e o îndeletnicire primejdioasă. Comisia a avut dreptate.