Inna, fata de pe coperta amintită, este în momentul acesta cel mai de succes produs muzical oferit de România la export, unul care se apropie periculos de ceea ce a reuşit să facă acum nişte ani trio-ul O-Zone. Se cheamă că ne aflăm faţă în faţă cu un fenomen (pop-)cultural care merită măcar un dram de atenţie, oricîte alergii sîcîitoare ne-ar provoca. Cu lead single-ul care a dat numele albumului, românca a ajuns pe prima poziţie în topurile de muzică din 10 ţări şi a intrat în top 10 în alte 15. Mai mult, la o săptămînă de la lansarea în Marea Britanie, Hot a sărit pe locul 8 în, Dumnezeule mare!, UK Singles Chart. Chiar dacă una dintre regulile matematice ale muzicii spune că probabilitatea ca un cîntec oarecare să ajungă foarte sus în topuri este direct proporţională cu precaritatea sa stilistică (sînt sigur că n-aţi uitat încă de insuportabilul Crazy Frog), performanţele cantitative - n-are sens să vorbim despre celelalte, pentru că nu le-am descoperit încă - ale cîntecelor prestate de Inna sînt mai mult decît contrariante.
Pur tehnic vorbind, nu există nimic mai simplu decît o astfel de muzică, una manufacturată de o tripletă de producători/performeri numită foarte inspirat Play & Win, care au prizat şi adaptat o reţetă de care nu se mai satură. Diferenţele dintre Hot şi Love, ca să dau numele unui alt cîntec de pe album, sînt atît de insignifiante în formă încît rostul acestui disc e doar unul de palmares, ca în cazul echipelor de fotbal care au nevoie de meciuri amicale pentru a-şi construi istorie.
În esenţă, din această simplitate/accesibilitate amintită mai sus derivă şi succesul muzicii Innei: este al doilea val de gunoi eurodance fabricat în România (după cel din anii '90, stăpîniţi de 3SE, Andre sau Animal X) şi primul care reuşeşte să circule liber şi nestingherit prin lume, graţie Sfîntului Internet, şi să se sincronizeze perfect cu (in)estetica europeană a genului. Ieri îl aveam pe Basshunter, azi o avem pe Inna, fără ca asta să schimbe, în fond, mare lucru. Anul acesta se poartă mixul de techno, trance şi house (în fapt, doar "cîrligele" digerabile ale genurilor respective), cu texte impenetrabile, teleportate fără nici o logică acolo unde sînt (O-Zone erau infinit mai simpatici cu ale lor "mai ahi mai aho"-uri) - "Fly like you do it like you're high like you do it like you try like me do it like a woman" - şi o imagistică pe măsură, videoclipurile fiind scurtmetraje în care plot-ul este, de cele mai multe ori, complet lipsit de sens.
*Albumul Innei a fost lansat în august 2009, dar doar în Polonia. Au urmat apoi lansări pentru Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Lansarea pentru România va avea loc în curînd. Fotografia copertei discului, despre care se vorbeşte în acest text, este cea originală. Pînă acum, n-a fost aleasă fotografia pentru versiunea destinată pieţei româneşti. Cronica de mai sus se referă la varianta iniţială a albumului, cea cu 11 piese. Vă asigur că asta nu schimbă cu nimic lucrurile în cazul muzicii Innei.