Nici că se putea un titlu mai potrivit pentru maratonul festivalier al acestei ierni, început la Rotterdam, continuat la Göteborg şi încheiat la Berlin unde atât minunatul film rusesc How I Ended This Summer, cât şi cel românesc, Eu când vreau să fluier, fluier, co-produs de regizorul lui Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, s-au regăsit în palmares.
Rotterdam
Organizare: Bună, dacă luăm în calcul dimensiunile uriaşe ale festivalului. De la gară şi până la sediul festivalului, săgeţi pictate pe asfalt îţi arată drumul. Cum-necum, dai peste toţi cei cu care ai fi vrut - sau nu - să te întâlneşti, atât de centralizat e totul.
Selecţie: Mamut, cu o secţiune competitivă, la capătul căreia trei filme sunt premiate ex aequo, o secţiune de prospături şi una pentru consacraţi. Plus zeci de alte grupaje, minigrupaje, microgrupaje etc. Rotterdam-ul e atât de obsedat să fie diferit de celelalte festivaluri încât până şi cele mai absconse, primitive şi inutile filme îşi găsesc locul în selecţie. După rusescul Mama, în care un obez neajutorat e spălat în timp real preţ de 15 minute, nu m-ar mira să văd aici o ecranizare după cartea de telefon.
Facilităţi: Temperatura nu e una dintre ele. În sala de cinema poţi răci lejer şi nici în camera de hotel n-o duci prea bine. Nici internetul festivalier nu-i mai prejos - mai mult stă, iar asta pentru că cineva a avut ideea unei biblioteci on-line cu toate filmele din festival. Pe acelaşi server. Cât despre mâncare, aici e locul în care poţi ţine lejer cură de slăbire.
Peisaj: Sinistru. Rotterdam e, probabil, cel mai urât oraş din lume. "Da, dar a fost bombardat", ţi se va răspunde. OK, dar cum stătea cu vederea arhitectul care l-a resuscitat?
Glamour: Zero. La Rotterdam toţi sunt egali, iar covor roşu nu există. Se pare că şi Björk ar fi venit incognito la una dintre ediţiile precedente, fără ca cineva s-o bage în seamă.
Goteborg
Organizare: Fără cusur. E drept că nici numărul de invitaţi la Panorama de film nordic nu se compară cu cel de la Rotterdam. Tocmai de aceea, nimănui nu-i lipseşte nimic. Iar când toate luminile barurilor s-au stins, se găsesc soluţii alternative pentru reuniuni ad-hoc, cum a fost cea dintr-o săliţă de proiecţie de câteva locuri în care ne-am înghesuit vreo 40 de creaturi ale nopţii.
Selecţie: Majoritar scandinavă, evident. Aici a câştigat marele trofeu şi premiul FIPRESCI fratele danez al francezului Un prophète, pe nume R. Cu puşcăriaşul veritabil din el, convertit la actorie în film, am stat la palavre o noapte întreagă, dar, la o întrebare mai contondentă, m-am temut două secunde că-mi va sparge capul cu sticla de bere. Am ratat însă ocazia unică de a prinde maratonul trilogiei Millenium după cărţile lui Stieg Larson - era doar în suedeză.
Facilităţi: Ca invitat, puteai opta între două hoteluri, unul mai cu moţ decât celălalt. Am avut mână bună: cel pe care nu l-am ales era făcut în cea mai bună tradiţie feng shui.
Peisaj: Acoperit de zăpadă. Plus o vedere superbă de la etajul nouă al barului festivalului.
Glamour: Mai deloc, deşi toată floarea industriei scandinave e aici. Am cunoscut-o, întâmplător, la ţigară pe producătoarea suedeză Helena, care şi-ar fi vândut un rinichi să vină la TIFF. I-am dat vestea că nu e cazul: filmul ei, A Rational Solution, era deja selectat pentru competiţia clujeană. Şi tot la ţigară am dat peste simpatica supraponderală din Starring Maja, alt film suedez de la TIFF, care mi-a livrat, cu o pronunţie impecabilă, singura frază pe care o ştia în română: "Azi mă duc la biserică!"
Berlin
Organizare: Nemţească. Şi cu asta am spus tot. Intră aici şi eficienţa, şi obtuzitatea.
Selecţie: Catastrofală. Probabil cea mai proastă din ultimii ani. Dar ce mai contează: Berlinala a vândut un număr record de bilete, de parcă nici n-ar fi existat criza. Un singur film pentru care votez cu ochii închişi: rusescul How I Ended This Summer. În doar două personaje, cu un june teribil de sexy exploatat la modul cel mai fizic în pustietatea glacială văduvită de comunicare în care se întâmplă acţiunea. Dar şi o recuperare de antologie: Magnolia lui PT Anderson, pentru prima oară pe ecran. Dacă spectacolele de operă ar arăta aşa, m-aş lăsa de film.
Facilităţi: Acelaşi hotel Ibis, neschimbat, în care mă simt ca acasă. Plus petrecerile festivalului, inclusiv cea românească, animată de taraful din Clejani, la care a fost omor.
Peisaj: Probabil cel mai îngheţat din toată istoria mea berlineză. Polei amestecat cu oribil pietriş, care se pare că e mai ieftin decât sarea.
Glamour: L-am văzut pe Shah Rukh Khan şi mi-a fost de ajuns.