În căutarea cinematecii pierdute

Foarte aproape de fântâna cu peşti şi de statuia Lupoaicei cu Romulus şi Remus, din centrul Timişoarei, se află cinematograful Studio. Sau, mă rog, ce a mai rămas din el. Cândva era o sală de cinema ca oricare alta, unde puteai vedea zeci de titluri (din diferite ţări ale lumii) într-o lună de zile. Acum găzduieşte, însă numai vara (iarna se face economie şi e închis, oricum n-ar intra nici ucigă-l toaca, la ţugul din sală), un număr de patru filme europene, printre care şi câteva româneşti. Din considerente financiare probabil (nu sunt rentabile, cultura cinematografică - spre deosebire de informaţia cinematografică, orientată aproape exclusiv către Hollywood - nu este, totuşi, o cultură "de masă" şi nu aduce profit mai deloc), aceste filme sunt refuzate de complexul ultramodern de cinematografe de la mall şi ajung la Studio. Cu alte cuvinte, aici mai poţi vedea şi filme care, ca un parfum din ce în ce mai evaporat, încă mai poartă amprenta repertoriului, paradoxal, mult mai divers, de altădată. Adică din "Epoca de Aur". De repertoriul cinematografic (dar şi teatral) acelei epoci îmi este, mărturisesc, dor. Dovadă e şi flashback-ul ataşat mai jos.
 
În primăvara anului 1993, un distins profesor universitar (economist, dar şi un pasionat cinefil, animator de cinemateci studenţeşti în urbe) şi directorul de atunci al Centralei  Româniafilm, filiala Timişoara, mi-au dat mână liberă să programez filmele pentru cinemateca studenţească din Aula Magna a Universităţii de Vest, de care dumnealui se ocupase şi, dintr-un motiv sau altul, nu mai avea timp pentru ea. Locul, vasăzică, devenise vacant. Eram student în anul al treilea la Litere şi, deodată, m-am trezit în cerul numărul nouă de fericit că pot programa filmele pe care le doream.
 
Din vară proiecţiile s-au întrerupt la Universitate, fără nici o perspectivă de reluare în anul universitar următor. Apoi, împreună cu şeful difuzării filmelor din urbe am convenit ca noul loc să fie cinematograful Studio. Pentru început, în vara lui 1993, filmele au rulat joi seara, apoi chiar de două ori pe săptămână. Pentru o vreme am reuşit să-i păcălesc şi am programat filme în fiecare seară, întotdeauna de la ora 20:00.
 
Îmi amintesc de un episod nostim, când, seara, fusese programat filmul The Doors, iar ziua rula (doar două reprezentaţii, fiind un film lung, în două serii) Schindler's List. Ei bine, pentru filmul lui Oliver Stone se vânduseră deja 400 de bilete până la ora 15.00. Distribuitorii de la Bucureşti însă au aflat că filmul lui Spielberg nu este difuzat îndeajuns - datorită proiecţiilor ce începuseră să ruleze seară de seară de la cinematecă. S-a pus problema suspendării lor, însă ce te făceai cu sutele de spectatori care voiau The Doors? Până la urmă s-a revenit la periodicitatea de două proiecţii pe săptămână cu filme clasice (sau, după unii, "antice"), "de cinematecă".  
 
Trebuie precizat că oferta "cinematecii" de la Studio venea din modestul depozit timişorean de filme (de unde se aprovizionau cinematografele din vreo cinci judeţe din vestul ţării şi, iată, oferea destule surprize) şi nu de la Arhiva Naţionala de Filme (singura sursă pentru cinematecă), infinit mai bogată în titluri. Erau, de regulă, filme de artă, filme "de autor" care ajungeau mai greu la public, filme însă prezente oricând în cinematecile lumii. Vremurile fiind apropiate de anul 1989, în stoc se afla repertoriul acelor vremuri: copii ale unor filme vechi, majoritatea din ţările socialiste (ce încă nu fuseseră date la ars pentru a se recupera din ele... argintul): ruseşti, poloneze, cehoslovace, româneşti (filme socialiste, pentru că în anii 80 s-a redus dramatic importul de filme occidentale), dar şi filme americane, franceze, italiene, japoneze etc. În câteva rânduri, Centrul Cultural Francez din Timişoara a organizat - la începutul anilor 90 - medalioane ale unor mari regizori francezi (Jean Vigo, François Truffaut, Eric Rohmer, Alain Resnais etc.) în cadrul cinematecii Studio.
 
La Studio m-am ocupat de programul de cinematecă între 1993-1996. În lipsa unor colecţii bogate cu filme de artă (după cum profilul oricărei cinemateci care se respectă o cere), n-au putut organiza cicluri de filme pe regizori, pe diferite teme sau curente cinematografice etc., aşa cum este posibil acum, când formatul CD/DVD (via internet sau chiar discuri originale) a devenit atât de accesibil.
 
În acei ani, când difuzorii de film din urbe nu aveau insomnii din pricina derizoriului galopant care cuprinsese şi repertoriul cinematografelor, am reuşit totuşi să prezint unui public entuziast (ce nu o dată a făcut coadă la casa de bilete) filme de referinţă din cinematografia lumii, precum: Alexander Nevski (Eisenstein), Stagecoach / Diligenţa (John Ford), The Birds / Păsările (Hitchcock), Gone With the Wind / Pe aripile vântului (Flemming), Cei şapte samurai (Kurosawa), Some Like It Hot (Wilder), A Mad, Mad, Mad World / O lume nebună, nebună, nebună...; The Domino Principle / Principiul dominoului (Kramer), Somebody Up There Loves Me / Cineva acolo sus mă iubeşte; The Sound of Music / Sunetul muzicii  (Wise), The French Connection / Filiera franceză (Friedkin), Far From the Madding Crowd / Departe de lumea dezlănţuită (Schlessinger), The Last Emperor / Ultimul împărat (Bertolucci), Coming Home / Întoarcerea acasă (Ashby), Cabaret (Fosse), The Purple Rose of Cairo / Trandafirul roşu din Cairo (Allen), Solyaris si Stalker / Călăuza (Tarkovski), Căinţa (Abuladze), Sclava iubirii, Câteva zile din viaţa lui Oblomov (Mihalkov), Tema (Pamfilov), Fata fără zestre, Gară pentru doi (Riazanov), Taxi Blues (Lunghin), Anna Pavlovna (Loteanu), Vremea ţiganilor (Kusturica), Colonelul Redl (Szabo), Czlowiek z marmuru / Omul de marmură, Czlowiek z zelaza / Omul de fier, Pădurea de mesteceni si Cronica adolescenţei (Wajda), Vraciul (Hoffman), Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag şi Sfârşitul vremurilor vechi (Menzel), Eboli şi Carmen (Rosi), Portarul de noapte (Cavani), En coeur en hiver (Sautet), Le grand bleu (Besson), Jacob's Ladder (Lyne), The Jungle Book, The Aristocats, 101 Dalmatians, The Lady and the Tramp, Toy Story (cartoons), Philadelphia, The Silence of the Lambs (Demme), Wall Street, The Doors si Natural Born Killers / Născuţi asasini (Stone), Schindler's List (Spielberg), The Adventures of Baron Munchausen şi The Fisher King / Regele pescar (Gilliam), The Player / Jocuri de culise (Altman), In the Name of the Father / În numele tatălui (Sheridan), Bobby Deerfield şi Tootsie (Pollack), Barefoot in the Park / Desculţ în parc (Saks), Zorba the Greek (Cacoyannis) etc. Iar dintre filmele româneşti m-am bucurat să programez: Pădurea spânzuraţilor (Ciulei), La Moara cu noroc (Iliu), Răscoala (Mureşan), Felix şi Otilia (Mihu), Reconstituirea; De ce trag clopotele, Mitică; Balanţa; O vară de neuitat; Prea târziu (Pintilie), Concurs; Pas în doi; Faleze de nisip; Noiembrie, ultimul bal; Rochia albă de dantelă; Hotel de lux (Piţa), E pericoloso sporgersi (Caranfil), Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Iacob, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor (Daneliuc), Casa din vis (Carmazan), Flăcări pe comori, Priveşte înainte cu mânie (Margineanu), Cei care plătesc cu viaţa (Marinescu), Ochi de urs, Moromeţii, Piaţa Universităţii-România, Vulpe-vânător, Stare de fapt (Gulea), Imposibila iubire (Vaeni) etc.

Succese de public? Nu au fost puţine. La majoritatea filmelor veneau în medie 100-150 de spectatori (în condiţii în care filmul din program, adesea o producţie americană de ultimă oră, abia dacă înregistra 200-300 într-o săptămână întreagă, adică în aproximativ 30 de reprezentaţii). Asta în primele luni. După o vreme, cum titlurile se repetau, lumea a început să vină mai puţin. Audienţe record s-au înregistrat la filme precum: The Jungle Book, The Doors, In the Name of the Father (câte 800 de spectatori, nota bene, la o singură reprezentaţie, într-o sală de numai 500 de locuri). Filmele lui Tarkovski (Solyaris şi Stalker), Câteva zile din viaţa lui Oblomov (Mihalkov), Bobby Deerfield şi Tootsie (Pollack), Philadelphia (Demme), Vremea ţiganilor (Kusturica) au adus şi ele de fiecare dată două-trei sute de spectatori (în medie) la Studio. Dintre filmele româneşti, cele mai vizionate au fost: Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi (Pita), Moromeţii (Gulea).
 
Între timp, sediul acelui depozit de filme s-a umplut de bălării. Au trecut, de atunci, 15 ani. În cetate au mai rămas, cu chiu cu vai - fără a pune la socoteală complexul Cinema City, care e... "din alt film" - doar două săli de cinema (înainte de 1989 fuseseră 13), în care nu s-a investit mai nimic de ani de zile. Publicul de film dornic de entertainment (şi, în general, destul de puţin interesat de calitatea distracţiei) este acum satisfăcut, cu asupra de măsură: primeşte - într-o covârşitoare proporţie şi în săli de lux, unde ronţăie-n voie pop-corn şi soarbe Coca-Cola - filme americane atrăgător ambalate pe genuri, pe vedete, pe efecte speciale. Amatorii de circ au masa asigurată. Ceilalţi însă (acei spectatori al căror spirit critic nu s-a atrofiat, dornici să guste visele marelui ecran şi cu mintea şi cu sufletul) încă mai aşteaptă (şi pot să aştepte mult şi bine) o sală sau un repertoriu pe măsură.