Filmografie selectivă: Hârtia va fi albastră (2006, r. Radu Muntean), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007, r. Cristian Mungiu), Nuntă mută (2008, r. Horaţiu Mălăele)
Filme realiste şi filme de alt gen
De ce am ales acest titlu şi nu am făcut o clasificare de genul: filme "realiste" vs. filme "de basm" sau filme realiste vs. filme "ceva mai convenţionale"? Poate pentru simplul fapt că ne-am obişnuit foarte tare cu "neorealismul imediat" propagat de filmele româneşti de după 2000, ceea ce aruncă asupra celorlalte filme româneşti un con de umbră menit să discrediteze.
Fac şi eu parte din această categorie de oameni care desfiinţează, într-un fel sau altul, orice producţie, autohtonă sau nu, în care nu se regăsesc elemente de realism imediat. Am rezonat atât de bine cu "simplitatea", cu planurile fixe, cu jocul reţinut al actorilor, cu dorinţa de autenticitate în lucruri, dar stau să mă întreb dacă e în regulă să fac lucrul ăsta sau nu. Şi cred, totuşi, că nu e OK şi că nu pot să anulez ceva, indiferent ce, doar pentru simplul fapt că nu se potriveşte cu gustul meu. Adică, dacă nu-mi place Velasquez nu pot să afirm că e prost. Ci doar că nu-mi place.
Aşa se întamplă şi cu Nuntă mută. Nu e neapărat genul meu de film, însă pot să admit că nu e o tâmpenie. Mălăele a realizat un film care reflectă în totalitate imaginaţia sa şi influenţele care funcţionează pentru Mălăele. Totodată, consider că-i reflectă şi felul de a fi, modul de a vedea lucrurile. Filmul face, fără doar şi poate, notă discordantă în contextul filmelor româneşti de după 2000, însă pare să fie pe placul publicului. Mi-a rămas în minte un comentariu lăsat de un spectator pe site-ul oficial al filmului, care spunea : "Da, un film creat ca să fie văzut. E al spectatorilor, şi nu al avizaţilor care caută nod în papură." Totuşi, imediat mai jos găsisem un comentariu de genul: "Deci se ia scenaristul din La bloc, se adaugă două-trei metafore (trucuri-capcane pentru spectatori) care se predau în anul întâi la Regie, musai nişte tâţe goale, câteva stereotipuri rurale, un debutant mai de Doamne-ajută (pentru cârcotaşi) şi uite aşa, dintr-o idee formidabilă, reuşeşti un ghiveci." Aşa că iarăşi îmi susţin ideea că filmele, atât cele realiste, cât şi cele "de basm" îşi au spectatorii lor.
Totuşi, fie că vrem sau nu să acceptăm, filme de genul Moartea domnului Lăzărescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Poliţist, adjectiv nu sunt neapărat adresate marelui public. Îmi amintesc că după ce a ieşit Moartea domnului Lăzărescu în România, cineva mă întreba : "Auzi, da' Lăzărescu ăsta moare sau nu moare?"... Aşadar, subtilitatea unor filme de acest gen pare să nu aibă valoare decât în ochii noştri, ai publicului mai mult sau mai puţin avizat. Nunta mută, în schimb, a avut un efect imediat asupra spectatorilor. Oamenii s-au bucurat pur şi simplu să râdă, să găsească în film confirmări ale faptului că au înţeles situaţiile şi, mai mult decât atât, să vadă ALTCEVA decât "neorealism imediat".
Ceea ce vreau să spun e că filmele de autor, în genul celor enumerate mai sus, nu au un segment de public foarte mare căruia i se adresează. Cred că doar 15-20% dintre spectatori sunt dornici să înţeleagă şi să fie surprinşi şi "subtilizaţi" de filme ca 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Poliţist, adjectiv etc. Nu e de condamnat, însă este trist.
Ana Ularu
Filmografie selectivă: Maria (2003, r. Călin Netzer), Italiencele (2004, r. Napoleon Helmis), Hârtia va fi albastră (2006, r. Radu Muntean)
Exist prin şi lângă filme de când mă ştiu. Nu e vreo exagerare a unui cinefil exaltat, nici prezumţie goală. Pur şi simplu sunt alcătuită din amintiri legate de film, văzut sau trăit, din primele momente în care am devenit conştientă de mine. Am crescut pe platouri, alergând printre cabluri, plimbându-mă cu bicicleta prin Buftea Veche, desenând prin rulote de costume, ştiind cât de important e să fie "linişte" înainte de "motor". În locuri pline de fum de ţigară am avut şansa să nu fiu trimisă la culcare şi să văd CUM se face un film când alţi copii cereau voie să mai stea cinci minute.
Am devenit oarecum fotofobă pentru că făceam pariuri cu mine despre cât mă pot uita într-un proiector aprins, am căpătat dragoste şi fascinaţie faţă de mica societate total efemeră pe care o reprezintă o echipă de filmare, cu certurile, miştourile, momentele cu adevarăt magice, fără poezie ieftină. Am crescut cunoscând din viscere cinematografia, fără să o idealizez, iubind-o pur şi simplu pentru că a fost grădiniţa şi şcoala şi parcul meu de distracţii. Filmele şi videoclipurile pe casete trase a mia oară mi-au fost ani de zile baby-sitter, fricile mele de copil au fost moartea lui Mozart în Amadeus (primul film pe care l-am văzut vreodată) şi îngerul pe rotisor din Carmina Burana.
Am trăit într-o casă ticsită cu tot felul de obiecte de recuzită şi de costume folosite de câteva ori, mi-am văzut părinţii întorcându-se acasă târziu în noapte, în diverse stări de spirit, uneori cu urme fizice (tatăl meu s-a întors zgâriat brutal după o căutare de loc pentru Hotel de Lux). Aşa că am ales în cunoştinţă de cauză. Nu am fost mai norocoasă, ci pur şi simplu altfel. Am fost şi pe puntea principală a croazierei de lux, sub machiaj şi lumini, imprimată pe peliculă, dar am vrut să ajung acolo tocmai pentru că am cunoscut mai întâi camera motoarelor şi cazanelor. Şi decizia mamei mele de a mă lua la un moment dat, când nici nu vorbeam încă bine, pe un platou, mi-a decis viaţa, deşi probabil nu am să ştiu vreodată dacă a fost bine sau rău. Pentru că într-o lume care înnoadă personalităţi pentru puţin timp, o lume de talent sau lipsă a acestuia, de încrengături de orgolii şi frumuseţe trăită din unghi subiectiv, poţi deveni cinic prematur, sau poţi fi dezamăgit într-o direcţie sau alta a realităţii tale mult mai rapid. În acelaşi timp, în mod ironic, îţi poţi asigura o doză serioasă de serotonină şi magie pentru tot restul vieţii. Mi-am dat seama foarte devreme că ceea ce vreau eu să fac, ceea ce-mi place şi aleg pentru restul vieţii, e foarte greu de făcut şi consumă foarte mult, şi, cum foarte rar există geniu, am foaaarte mult de muncă.
Şi, între diverse proiecte, am văzut filme cât pentru trei vieţi, aproape obsesiv, am căutat frenetic date tehnice şi proceduri, m-am documentat, probabil inutil, dar asiduu despre tot ce înseamnă să faci un film, pentru că mi-am dorit foarte mult să capăt un limbaj comun cu cei cu care lucrez, mai mult decât să fiu o fabrică de stări şi emoţii filmabile. Lucrez întruna cu mine, încercând să învăţ matematica filmului, lucrez la a mă dezvăţa de încrâncenare şi la a fura eficient şi benefic meserie. Şi lucrez la a învăţa să aştept, în perioadele de "linişte", să fie din nou nevoie de mine.
Am avut norocul de a mă naşte într-o ţară plină de defecte compensate de multe valori. Avem actori senzaţionali, manuale de actorie care respiră şi, fără să vrea, la o cafea între duble îţi oferă revelaţii şi te învaţă să mergi din nou. Şi mă bucur să fiu în continuare "copilu' " într-o echipă, pentru că aşa pot să continuu să învăţ în linişte din ce în ce mai mult. Şi, din nou, între timp, ore întregi de film îmi inundă mintea, trăiesc mii de generice mulţumită sau nu de ce am văzut, şi ce e minunat e că această hrană a mea e inepuizabilă, pentru că undeva în clipa asta se face în mod sigur un film. Undeva se montează chiar acum, undeva e "acţiune" în timp ce eu scriu.
Iar eu scriu acum cu o fereastră deschisă lângă, cu ultimul draft de la finalul unui film făcut în vară, Periferic, pe care urmează să-l filmez în două zile. Îmi doresc foarte mult să cunosc generaţii noi de oameni cu ceva de spus, îmi doresc răbdare şi ludic şi împăcarea cu pauzele inerente dintr-o meserie care deseori trădeaza silenţios. Aşa că, iată-mă, cu o percepţie un pic bipolară şi o curiozitate nesăţioasă pentru ce urmează acum, când pare că totul s-a făcut deja. Cut to...
Andreea Boşneag
Filmografie: Cea mai fericită fată din lume (2009, r. Radu Jude)
Încă din copilărie visam să devin actriţă. În clasa a patra am jucat prima oară într-o piesă de teatru, într-un festival. Soacra cu trei nurori. Toate emoţiile m-au părăsit în clipa în care am păşit pe scenă. Acolo m-am simţit incredibil, iar aplauzele de la sfârşit m-au făcut să realizez că asta vreau să fac mereu. Chiar dacă am făcut câteva cursuri de teatru, nu mă aşteptam să primesc eu rolul. Eram chiar aproape să nu mă duc la casting, "că oricum nu o să-l iau eu", dar am zis totuşi să încerc. Când am auzit că am rămas între ultimele 3 fete nu mi-a venit să cred. Apoi am primit telefonul în care mi s-a spus că eu am primit rolul şi am rămas pur şi simplu cu gura căscată. Am fost atât de fericită, încât toată ziua am fost cu capul în nori...
Întreaga experienţă a fost fascinantă. În prima zi m-am trezit chiar înainte să sune ceasul şi eu nu sunt chiar o persoană matinală... Aveam emoţii, dar nu în privinţa filmării, ci pentru că abia aşteptam să înceapă. Cred că replicile le-am învăţat încă din prima zi în care am citit scenariul. L-am citit de 3 ori. Am fost atât de entuziasmată încât nu m-am putut abţine. În fiecare zi când ajungeam acasă abia aşteptam să vină iar dimineaţa să mă întorc pe platourile de filmare. Indiferent de căldura dogorâtoare, trezitul la 5 dimineaţa, nu am simţit nicio fărâmă de oboseală, dimpotrivă, mă simţeam mai bine ca niciodată. Nici măcar sucul băut într-o cantitate, să-i zicem mare, nu m-a deranjat. Pe lângă faptul că mi s-a împlinit cel mai mare vis, am avut şi ocazia să lucrez cu oameni fenomenali, incredibili. Toţi au fost atât de drăguţi, dornici să mă ajute, să-mi dea sfaturi, am simţit că facem parte cu toţii dintr-o mare familie. Au fost nişte săptămâni superbe.
Au fost multe momente distractive, în fiecare zi, filmările având loc exact în centrul Bucureştiului, toţi oamenii care treceau pe acolo se uitau, dar toţi credeau că filmăm o reclamă. Camerele propriu-zise erau ascunse, aşa că filmarea din filmare, reclama la sucul bibo-limo ieşea în evidenţă. Bineînţeles, când lumea ne întreba ce se filmează, noi spuneam tot de reclamă. A fost foarte amuzant. Într-o zi, spre sfârşitul filmărilor, a venit o prietenă la filmări şi era pe bicicletă. Cineva, nu ştiu exact cine, i-a spus să treacă şi ea prin faţa camerelor, când începea scena. S-a pus pe poziţii, dar ea nu ştia că trebuia să treacă "Viorel" (Bogdan Marhodin) să mă cheme la filmări. Exact în momentul în care ea voia să treacă, a trecut Bogdan şi a dat-o puţin la o parte să nu dea peste ea şi să treacă şi ea s-a dezechilibrat şi a căzut.
Ţin minte că mă uitasem la ea, m-am întors cu spatele, şi când m-am întors iar spre ea, era întinsă pe jos cu picioarele în sus. Am izbucnit în râs şi nu mai puteam să mă opresc. A fost foarte haios. Îmi amintesc şi când am filmat ultima scenă, a fost foarte emoţionant, abia m-am abţinut să nu plâng... Întreaga perioadă a fost cea mai frumoasă din viaţa mea, nimic nu se poate compara cu săptămânile petrecute lângă fântâna de la universitate, cu oamenii minunaţi din echipă, cu amintirile rămase. A fost o experienţă de care îmi amintesc cu plăcere şi pe care, cu siguranţă, nu o voi uita niciodată.
Dragoş Bucur
Filmografie selectivă: Marfa şi banii (2001, r. Cristi Puiu), Furia (2002, r. Radu Muntean), Boogie (2008, r. Radu Muntean), Poliţist, adjectiv (2009, r. Corneliu Porumboiu)
Filmul în România şi condiţiile de lucru
Mi-a luat destul de mult timp să am câteva cerinţe nenegociabile atunci când ajunge la faza de contract un nou proiect, condiţii foarte greu de înţeles într-o industrie cinematografică ce nu se bazează pe o relaţie cerere-ofertă echilibrată. Pe lângă filmele româneşti care încet, încet iau locul fotbalului şi al gimnasticii în crearea imaginii ţării noastre în lume, noi (Buftea, Castel, Libra etc) producem (sau co-producem) părţi mai mari sau mai mici din filme străine. Atunci când producţia românească de cinema este "subînchiriată" de cea americană sau europeană, de cele mai multe ori echipa (de la actori la electricieni şi sunetişti) este tratată ca o mână de slugi care ar trebui să pupe mâinile conaşului pentru că primesc ceva de mâncare!
Ei bine, eu, diabetic fiind (deşi cred că uneori asta e doar o scuză), nu vreau să mai filmez pentru cine ştie ce film american de clasa C sau D pentru jumătate din onorariul unui figurant american, nu vreau să stau pe scaune de plastic aşezate la 2 metri de rulota actorilor străini, să mănânc mâncare rece pe brânci şi să mă încălzesc noaptea în jurul unui radiator în rulota de costume sau să aştept la casting pe holurile hotelului de 5 stele din care marele regizor, actor sau producător nu se deplasează nici 5 minute. Eu vreau pauză de masă normală pentru a avea timp să îmi cântăresc hidraţii şi să îmi schimb insulina dacă e nevoie, eu vreau rulotă pentru intimitate şi odihnă între cadre, vreau over-time şi respect.
Vreau în continuare să lucrez cu regizori români ale căror filme sunt în primele 30 de filme ale anilor 2000, să experimentez plictiseala atât de înjurată de spectatorii români (îmbuibaţi şi nesătuli de clişeele americane ca de hamburgeri şi pizza) din filmele lui Cornel sau "zguduielile întâmplătoare" de cameră ale lui Puiu şi "feliile de viaţă" ale lui Muntean! Le mulţumesc puţinilor cinefili români care susţin, apreciază şi nu downloadează producţiile autohtone şi nu tânjesc după acţiunea, efectele şi montajul (oricum imposibil de egalat şi imitat) din megaproducţiile americane. Îi invit pe cei care desfiinţează sistematic filmele astea româneşti de după 2000 să dea un search simplu, prima oară în limba maternă, apoi în engleză...4,3,2, Boogie, Moartea domnului Lăzărescu, Poliţist, adjectiv etc şi să citească cum le văd ei şi cum le vedem noi ...
Dar să revin la ce mă doare, la condiţiile în care ne subînchiriem; am refuzat două filme în toamna asta pentru că nu mi-au convenit atitudinea producătorilor şi onorariile propuse! Adică? Marile case de producţie româneşti angajează în continuare pentru filmele străine actori români pe 200-300 de euro... asta pentru actorii mai cunoscuţi, că studenţii "să zică mulţumesc că joacă"! Dacă refuzi sau comentezi eşti trecut imediat pe lista neagră şi trebuie să aştepţi 3-4 ani până uită de incident! În continuare actorii români mor de foame şi acceptă condiţii de neimaginat într-o industrie cinematografică normală şi nu îi condamn pentru că ştiu ce înseamnă să stai cu ochii pe telefon în speranţa unui nou casting... Avem nevoie de un Sindicat!!! Să aştepte ei, producătorii, 3-4 ani să mai lucrăm cu ei dacă ne calcă pe coadă pentru că până vor face filme de animaţie vor mai trece ani buni şi AU NEVOIE DE ACTORI!
Îi felicit pe operatori că au reuşit să-şi facă un sindicat, cred că şi electricienii sunt ceva mai bine organizaţi decât noi... iar figuranţii au început deja să impună nişte condiţii la filmare, uneori mai bune ca ale actorilor... Credidamul virează bani pe baza unor fişe făcute de mână şi în funcţie de... nici măcar nu ştiu de ce! Dar lumea zice "bine că vin şi banii ăia, că îi iau, nu îi dau". Şi ştiţi ce e mai rău? Că merităm toate astea, tot staff-ul român e cel care spune "că se poate" atunci când se fac bugetele şi că tot românii o trag românilor!
Gabriel Spahiu
Filmografie selectivă: Moartea domnului Lăzărescu (2005, r. Cristi Puiu), Lampa cu căciulă (2006, r. Radu Jude), Marilena de la P7 (2006, r. Cristian Nemescu), California Dreamin'(nesfârşit) (2007, r. Cristian Nemescu)
Arta de a nu şti în actorie... şi în viaţă
"In acting, it's the best if you really don't know!"
Jack Nicholson
Am ajuns actor după ce mi-am petrecut mare parte a adolescenţei într-un domeniu al exactităţii, al rigorii, al definiţiilor, al axiomelor, al teoremelor şi-al corolarelor. Mai tot timpul, pe parcursul devenirii mele actoricistice şi chiar şi acum, am căutat, în mod leneş, dar destul de consecvent, mai serios sau mai în râs, niscaiva puncte de sprijin în această artă a actorului. Şi cam mereu când credeam că mă pot bizui pe câte ceva, puneam piciorul pe punctul meu de sprijin, alunecam, cădeam şi-o luam de la capăt.
Zilele astea, de sărbatori, am făcut nişte investiţii şi mi-am cumpărat nişte cărţi despre arta actorului, m-am gândit eu să fie centrate mai pe film şi-atunci m-am decis să iau americani. Am descoperit câţiva profesori importanţi de actorie, profesori de care nu auzisem până acum în vasta mea incultură de cafenea: Sandford Meisner, Stella Adler, Uta Hagen şi încă câţiva apologeţi, epigoni sau, după cum doriţi, continuatori ai lor. Le-am răsfoit pătimaş cărţile, nu le-am studiat, nu le-am lucrat. Am recunoscut pe-acolo gânduri comune, altele noi... ce să mai vorbim: mult, mult material de studiu, de combătut, de experimentat, de înţeles... Şi-ntr-unul dintre aceşti autori, Jeremiah Comey, găsesc eu ceea ce el numeşte: The Five Arts of Film Acting. Cele cinci arte ale actoriei de film ar fi (nu le-am tradus pentru că mi se pare că-n engleză sună mai clar şi mai general): Art of Concentration, Art of Not Knowing, Art of Acceptance, Art of Giving and Receiving, Art of Relating.
Nu face subiectul acestui articol o discuţie despre cartea asta, mă rog, autorul explică, exemplifică şi argumentează foarte bine, zic eu, ce-i cu fiecare din aceste cinci arte, ce înseamnă ele pentru arta actorului şi cum le-am putea exersa. Şi ajung la al doilea capitol: Arta de-a nu şti... Capitolul se referă la faptul că într-un act scenic, pentru a-i asigura prospeţimea, pentru a fi hic et nunc, "aici şi acum", adică "acolo şi atunci", actorul ar trebui să intre în poveste fără să premediteze, fără aşteptări, fără să ştie ce-o să i se întâmple şi, implicit, fără să ştie ce-o să facă. Să reacţioneze la ce se întâmplă în scenă ca şi cum totul i s-ar întâmpla prima oară. Nu? Spectatorul ar trebui să aibă impresia că este martorul unei întâmplări ce se petrece de-adevărat şi pentru prima dată în faţa lui sau, în fine, la o întâmplare care s-a petrecut astfel şi-a fost înregistrată de-o cameră. Greu, oameni buni, grea misia de actor! Mai credeţi dumneavoastră că este aşa uşor să fii actor, că treaba asta nu este o artă?
Dar mergem mai departe, revenim la pofta mea de a şti şi-n definitiv, la dorinţa noastră umană de-a cunoaşte, mai revenim la matematicianul ratat din mine şi la tendinţa lui de-a generaliza şi punem problema: cum ar fi sau ce-ar putea să fie Arta de a nu şti... în viaţă. Iată un subiect de reflecţie, zic eu, demn de filozofi adevăraţi. Mi-aduc aminte, din nou în vasta mea incultură de cafenea, de Socrate, de un actor şi un chanson, Maintenant je sais al lui Jean Gabin, dar nu-i atât de important, important este că încep să cuget. Şi-ncep să cuget că-n definitiv, în viaţa asta a noastră, mai tot timpul vrem să ştim şi de fiecare dată când mai "ştim" câte ceva, mai îmbătrânim un pic şi de fapt tot nu ştim. Şi pe măsură ce îmbătrânim vrem să ştim tot mai mult şi avem impresia că ştim tot mai mult. Mă uit în jurul meu şi văd mulţi oameni care "ştiu", foarte puţini care-şi dau seama că nu ştiu şi doar câţiva care au curajul să recunoască şi să-şi recunoască ne-ştiutul.
Grea această permanentă negociere dintre nevoia de cunoaştere, de sprijin, de siguranţă şi aceste interminabile plonjări în necunoscut. Cum să accepţi la infinit că ceea ce azi îţi apare adevărat, mâine ţi se poate dovedi fals şi poimâine din nou adevărat? Cum să accepţi la infinit că te-ai înşelat? Şi la un moment dat obosim să tot nu ştim şi decretăm că "ştim" şi-ncepem să ne lăudăm, să ne batem cu pumnii în piept şi să ne predicăm "adevărurile". Atunci am devenit nu numai neştiutori, dar şi periculoşi. Feriţi-vă de oamenii care "ştiu"... dar, mă rog, cu măsură! Şi-atunci întreb... Nu este într-adevăr o artă să trăieşti acceptând că nu ştii? Nu trebuie oare să facem o artă din neputinţa noastră de a şti? Îmi vine în gând Borges, despre care se zice că din cauza marii sale pasiuni pentru lectură şi, deci, pentru cunoaştere şi-a dorit toată viaţa să fie înconjurat de cărţi, iar când visul său s-a împlinit şi a fost numit director al Bibliotecii din Buenos Aires... a orbit. Atunci a scris: "Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri această demonstraţie de măiestrie a Domnului care, cu magnifică ironie, mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noaptea..." Unul din paradoxurile artei actorului, al vieţii însăşi... Nişte orbi numiţi directori ai bibliotecii lumii ce ne înconjoară...
Ioana Anton
Filmografie selectivă: Nunta mută (2008, r. Horaţiu Mălăele), Ela (2009, r. Tudor Jurgiu)
Despre Ela şi toate celelalte
Pentru mine, ca spectator şi ca actor, teatrul şi filmul sunt în esenţă acelaşi lucru. O poveste spusă de nişte oameni altor oameni. O poveste despre noi, oamenii. Comică sau tragică, lirică sau bufă. Mi-aş dori să fie întotdeauna, indiferent de stil, o poveste plină de emoţie şi poezie. În scurta mea experienţă, pe scenă şi pe platoul de filmare, am avut norocul să întâlnesc oameni cu o personalitate artistică foarte puternică. Cu fiecare am lucrat diferit şi de la fiecare am "furat" câte ceva din universul fiecăruia. Se ştie că în film actorului i se cere să fie "firesc", plin de "naturaleţe", iar în teatru să "porteze", să fie expresiv, teatral. De multe ori, ca începător poţi fi derutat de aceste noţiuni. Personal, am înţeles treptat că e vorba doar despre un alt fel de a aborda tehnica actorului, raportul cu spectatorul sau cu aparatul de filmat.
Şansa mea a fost că am început să lucrez alături de oameni de teatru şi de film foarte experimentaţi şi, în acelaşi timp, foarte tineri ca spirit: profesorul meu, Florin Zamfirescu, Alexandru Repan, Marius Stănescu, Coca Bloos sau Sorin Leoveanu şi, bineînţeles, regizorul Laszlo Bocsardi - în spectacolul Hamlet de la Teatrul Metropolis unde am debutat cu rolul Ofelia. Pe platou am prins subtilităţi, "şmecherii", am înţeles cum mă priveşte camera, prin ochii unor operatori care nu iartă nimic: Florin Mihăilescu şi Vivi Drăgan Vasile. Lucrând cu Horaţiu Mălălele pentru rolul Smaranda din Nunta mută am observat că teatralitatea pe care o iubesc în filmele lui Fellini îşi poate face loc şi într-un film românesc. Şi m-am bucurat.
Luna Verde, film care va avea premiera anul acesta, în 2010, este un road-movie care se concentrează mai mult pe componenta ascunsă, psihologică a unor personaje. În lucrul cu regizorul Alexa Visarion am căutat să descopăr misterul uman care iese la lumină în situaţii de viaţă limită, puternic emoţionale. Ca actor cred că este fundamental să te apropii de estetica propusă de regizor, operator şi întreaga echipă implicată în creaţia unui spectacol, fie el teatral sau cinematografic. De altfel, pentru mine frumuseţea profesiei pe care mi-am ales-o este legată de posibilitatea de a experimenta permanent, de a avea contact cu cele mai diverse forme de spectacol.
În acest sens, propunerea colegului meu, regizorul Tudor Jurgiu, de a interpreta un personaj în filmul lui de licenţă, Ela, a venit în timp ce eu repetam la clasă tehnica commediei dell'arte. Exersam palme, bătăi, rostogoliri, râsul scenic, tarantella şi, deodată, citesc povestea unei fete care tocmai a fost părăsită de iubitul ei. Urma să joc titlul "piesei"... visul oricărui actor! Scenariul m-a prins cu totul de la prima lectură, deşi aparent personajul nu trecea prin multe situaţii narative. Dar l-am simţit ca fiind un personaj special: o fată obişnuită şi totuşi foarte... bizară. La fel de... bizară pentru mine a fost simplitatea cu care eu şi Tudor ne-am regăsit în Ela. Am repetat ca la teatru, căutând gestica, privirea, emoţia, reacţiile, universul Elei. Am înţeles valoarea fiecăriu detaliu şi mi-am dat seama cum fiecare secvenţă îmbogăţeşte dramatic personajul meu.
Întâlnirea cu Tudor şi cu toată echipa, poate pentru că suntem de aceeaşi vârstă şi toţi la început de drum, a fost şi a rămas unică. În acest film simt că m-am căutat pe mine, ca om şi ca actriţă, poate mai mult ca niciodată. Şi sper să am ocazia să o fac mulţi ani de acum încolo. Cu Ela şi cu toate celelate...
Ioana Flora
Filmografie selectivă: Marfa şi banii (2001, r. Cristi Puiu), Pescuit sportiv (2007, r. Adrian Sitaru)
M-ai întrebat dacă am o metodă după care abordez un rol, dacă rolurile feminine sunt mai puţine decât cele pentru bărbaţi şi cum văd viitorul actorilor în cinematografia românească, vizavi de explozia tehnologică din cinematografia mondială... O să-ţi răspund prin prisma a două roluri: din Marfa şi banii (2001, r: Cristi Puiu) şi Pescuit sportiv (2007, r: Adrian Sitaru).
"Metoda" s-a conturat în timp. Ce pot spune e că fără Betty şi Marfa şi banii, de fapt fără experienţa lucrului cu Cristi Puiu, aş fi fost şi acum în ceaţă. Nu ştiu cum, dar am învăţat foarte clar ce se face şi ce nu se face în film. Am învăţat economia gesturilor, importanţa de a şti care e locul personajului tău şi să stai cu el în banca lui, să nu abuzezi de prezenţa unui obiect (cum a fost cu nişte ochelari de soare în Marfa şi banii, pe care i-am "jucat" în fiecare cadru în prima zi de filmare şi care au dispărut definitiv după ce Cristi a văzut seara materialul), să nu încerci în fiecare cadru să descoperi America, să-ţi găseşti momentele cheie din scenariu, în care să faci ceva spectaculos (eventual), în rest totul să decurgă normal sau cel puţin, aparent normal.
Ca să dau un exemplu, fiind un personaj secundar, dar prezent mereu, aveam tendinţa să "mă bag" în cadru, să fiu sigură că "mă văd". Numai că Betty exista ca să întărească prezenţa băieţilor şi povestea lor în film, ca un fel de personaj de coloratură, perfect justificat, de altfel. Deci, mă vedeam atât cât trebuia să mă văd. Mi-a mai plăcut ce a zis Cristi la un moment dat, că în viaţă lucrurile sunt ambigue, deci nu e: "ce e-n guşă şi-n căpuşă", că oamenii nu spun ce cred, sau fac ce spun neapărat, că în spatele unei replici se poate afla un cu totul alt gând, sau că nu eşti întotdeauna sigur nici de ceea ce faci, nici de ceea ce spui. Şi asta mi-a dat mai târziu o libertate mai mare de a submina sau sabota unele replici sau situaţii scrise "ca la carte", fără imaginaţie, în experienţe mai puţin fericite.
Aşa că încep mai întâi cu întrebarea despre ce e filmul, ce poveste are, ce reprezintă personajul meu în economia poveştii, mi-l imaginez în linii mari, în funcţie de vorbele pe care le spune şi de lucrurile pe care le face. Şi, nu în ultimul rând, joc cu partenerul, adică nu cu cineva din imaginaţia mea, nici singură, ci cu omul din faţă. Sunt convinsă că dacă aveam alţi parteneri şi personajele mele ar fi fost uşor diferite.
Apropo de "metodă", în Pescuit sportiv a fost mai simplu de construit, pentru că personajul avea amploare şi avea gesturi "tari" din scenariu. Mai greu a fost cu "ce spune şi cu lucrurile pe care le face", să le leg între ele şi să le justific. Şi aici m-a ajutat tot ce învăţasem la prima experienţă de film. Personajul mai mult ascunde decât arată. Adică tot ce spune sau face se pune sub semnul întrebării. Când am dat probe, Adrian (Sitaru) mi-a zis: "Asta trebuie să fie o tipă acră". Ok - acră, dar de unde-i vine acreala? Nu se place pe ea, încearcă să fie altfel, dar nu poate?! De ce? Pentru că trăieşte într-o încurcătură sentimentală. Mai departe - are nevoie de un eveniment tare ca s-o facă să aibă curaj să-şi asume alegerile, să-şi părăsească soţul, să intre pe o nouă direcţie... Şi, din scenariu, care a fost foarte ofertant pentru partiturile actoriceşti, acest lucru tare chiar se întâmplă. Aveam, în concluzie, din ce să construiesc.
Despre rolurile feminine, ce să zic, cred că bărbaţii au roluri mai ofertante. Şi e de-nţeles, atât timp cât majoritatea scenariilor sunt scrise de bărbaţi. Asta o spun fără patimă sau răutate, e doar o concluzie. E logic să scrii despre ce cunoşti mai bine, mai în profunzime. Mă deranjează, totuşi, când văd (nu e neapărat o regulă, dar...) roluri feminine care nu au un istoric, sau măcar un prezent, ci sunt doar femeile de lângă personajul principal masculin - fără o identitate, fără o temă precisă, fără un "ceva".
Cât despre filmele gen Matrix, cred că nu trebuie să ne speriem că se vor face curând în România. Şi poate e mai bine! De altfel, e de ajuns să ieşi pe stradă şi să te uiţi un pic la ştiri ca să-ţi dai seama că e absurd să te păcăleşti pe tine şi pe alţii făcând poveşti care nu te reprezintă.
Maria Popistaşu
Filmografie selectivă: Legături bolnăvicioase (2006, r. Tudor Giurgiu), Marţi, după Crăciun (2010, r. Radu Muntean)
Tocmai am văzut Avatar. În filmul ăla doar 2 actriţe joacă nemijlocite de after effects şi doar pentru 30 de minute puse cap la cap. În ultima vreme, filmele care îmi plac sunt fie documentare, fie filme în care toţi actorii sunt amatori. După toate datele astea, la nivel global, e greu de spus unde e locul meu.
Am treizeci de ani. În facultate am auzit de nenumărate ori că viaţa profesională a actriţelor ia o pauză între 35 şi 50 de ani. Dacă ar fi să cred asta, aş mai avea cinci ani în care să mai joc tinere soţii sau amante. Vârsta personajelor mele creşte o dată cu a mea şi sper să existe poveşti şi cu femei de 45 de ani, atunci când va fi cazul. Aleg să cred că pauza de 15 ani e o prostie.
Poate pentru că ştim că este într-un fel a men's world, sunt întrebată dacă sunt mulţumită de rolurile scrise pentru femei. Nu se scriu multe roluri principale feminine. Pot amenda atât numărul, cât şi calitatea lor, dar admit că au fost scrise şi roluri pe care mi le-aş fi dorit, doar că destul de puţine. Dacă ai norocul ca din cele câteva filme care se fac pe an să fie 2 filme în care ai vrea să fii implicat, iar în aceste filme să existe un personaj care să aibă vârsta ta sau date în care să te poţi încadra, atunci ai şansa unui casting şi posibilitatea unui rol. Apoi vin celelalte variabile care pot duce la succesul filmului sau la succesul propriu şi la expunerea către alte pieţe.
Nu e tocmai simplu. Rareori se întâmplă să alegi şi să fii ales, poate de aia acasă am făcut doar două filme, unele roluri le-am refuzat, altele nu mi s-au propus. Am lucrat mai mult afară pentru că de acolo am avut mai multe cereri, dar ştiu că în cele mai multe cazuri, dacă ar fi fost scenarii româneşti, nu aş fi acceptat să joc. Rolurile de afară au fost oportunităţi pe care le-am valorificat. Am călătorit, am jucat, m-am distrat şi am fost bine plătită. Măsura valorii mele este în fapt o ecuaţie de noroc, determinare şi disponibilitatea către compromis. Mai toate experienţele mele profesionale au fost destul de diferite unele de altele.
Diferenţele nu vin de la o metodă românească versus cea germană sau engleză, ele apar de la un regizor la altul, de la producători, buget, anotimp sau ţară. Cel mai adesea, diferenţa pe care am sesizat-o eu între aici şi acolo e dată de vechimea sistemului. Ei au făcut filme mai multe, în condiţii mai bune şi s-au rodat. Altfel, am lucrat cu regizori care foloseau scenariul ca schelet pentru improvizaţia de la filmare, dar şi cu regizori care ţineau cu dinţii de virgule. Am repetat trei săptămâni înainte de începerea filmului sau doar douăzeci de minute înainte de motor, am învăţat astfel că nu există reguli şi-am descoperit că în unele sisteme funcţionez mai bine decât în altele. Mă plictisesc şi ironizez actorii care spun că fac meseria asta pentru a trăi altă viaţă cu fiecare rol, sau pentru a se descoperi, dar mărturisesc că învăţ, acumulez şi descopăr. De exemplu, deşi cred că am umor în civil, mi se pare că sunt extrem de stângace în comedie. E greu şi fabulos să faci pe alţii să râdă în film. Şi, deşi mă distrează foarte tare filmele de gen, sunt suspicioasă şi cred că e nevoie de un regizor extrem de convingător pentru a mă motiva să joc în altă cheie decât cea realistă.
Acasă, am impresia că sunt tangenta unui cerc de artişti cu un potenţial extraordinar, al căror talent a fost deja confirmat. Nu pot face abstracţie de succesul acestui escadron de regizori şi nu pot să nu admit că succesul lor ne atinge pe toţi. Sunt contemporană cu un moment unic în cinematografia românească, din 2004 nu există an în care un autor român să nu fi fost premiat la un festival internaţional. Asta atrage implicit atenţia şi asupra mea. Este o şansă să fii actor român în perioada asta, în care mai multe nume româneşti rulează concomitent în cinematografia mondială. Stranietatea poziţiei mele este dată cumva de distanţă - nu am fost încă implicată în nici unul dintre aceste proiecte confirmate, dar mi se pare grozav când pot să stau seara la masă, în curtea Ioneştilor, cu Rădulescu, Porumboiu şi Muntean. Îmi admir contemporanii. E mişto să pot scrie asta.
Monica Bîrlădeanu
Filmografie selectivă: Moartea domnului Lăzărescu (2005, r. Cristi Puiu), Francesca (2009, r. Bobby Păunescu)
Motor. Acţiune. Day 1.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine prima zi de filmare într-un proiect nou e un adevărat coşmar emoţional. Totul începe cu o zi înainte, când mă loveşte panica şi încep să chestionez totul: dacă am înţeles personajul de fapt, dacă ştiu ce naiba joc eu de mâine, dacă o să reuşesc să ajung atât de adânc pe cât îşi doreşte regizorul şi în momentele în care trebuie... ce mă fac dacă emoţiile de care am nevoie nu-mi sunt la îndemână (că deh, toată lumea actoricească ştie că avem zile "seci") şi dacă o să am chimia necesară cu partenerul de scenă... Toate nesiguranţele pe care vi le imaginaţi mă invadează şi mă torturează până la nivel celular, nu mă lasă să mănânc sau să dorm şi nu fac altceva decât să scriu în minte scenarii în care mi se spune că nu înţeleg ce am de făcut, că nu se poate lucra cu mine, astfel încât a doua zi când mă prezint la filmări sunt o epavă perfectă.
Şi de câte ori trec prin asta îmi vine în minte titlul unui film al lui Fassbinder, Fear eats the soul. Aş adăuga din experienţă că fear eats the creativity too... De fapt, despre asta e vorba: din teamă, această anxietate de început îţi paralizează toate simţurile, te imobilizează când se strigă "acţiune" şi primele duble slabe te demoralizează şi te ţin la pământ pentru tot restul filmărilor. Sigur, lucrurile nu stau aşa de fapt, ele doar par aşa în "monstruoasa" primă zi de filmare.
Dacă am fericirea să lucrez cu un regizor care înţelege treaba asta şi programează pentru primele două zile exterioare, treceri prin cadru şi orice secvenţe de umplutură, sunt salvată. Panica iniţială se risipeşte şi mă acomodez rapid cu camera şi cu noua echipă (inclusiv cu glumiţele lor), cu ritmul de lucru şi cu gradul de implicare al celor care sunt vitali acestui proiect (scenarist, regizori, colegii actori). Dacă, însă, am ghinionul ca prima zi de filmare să fie şi ziua în care, din raţiuni de locaţie, se filmează scena în care personajul meu trăieşte momentul culminant al poveştii lui... inutil de menţionat că am stomacul tăiat în două şi o senzaţie de vomă continuă.
Îmi amintesc apoi că nu sunt singurul caz da atac de panică la filmări, că am citit că şi Sir Laurence Olivier a trecut printr-o perioadă în cariera lui în care îşi ruga colegii actori, prin intermediul producătorului piesei de teatru / filmului respectiv, să nu-l privească fix în ochi, de frică să nu-şi piardă concentrarea şi să-şi uite replicile sau că Diahann Carroll spunea că în seara premierei unui musical pe Broadway îşi pierdea auzul din cauza stresului (vital, de altfel!!), şi deja mă simt mai bine.
Am dezvoltat în timp o strategie de supravieţuire în "infama" primă zi de filmare şi încep să mărturisesc în stânga şi în dreapta, fără jenă şi fără teama de ridicol, că mi-e frică să nu eşuez în rolul respectiv, deci, de fapt, de umilinţa publică. (Dacă rolul e secundar şi am doar câteva secvenţe de filmat, evident, nu deranjez pe nimeni cu micile mele drame emoţionale). De cele mai multe ori, însă, confesiunea mea a generat mărturisiri timide şi în ceilalţi. Vezi şi în ochii lor oboseala nopţii de dinainte dormite prost, întrebări la care nu şi-au răspuns încă şi nevoie de sprijin. Şi, când realizez că cel de lângă mine simte la fel şi că suntem cel puţin doi îndreptaţi împotriva aceluiaşi "duşman" nevăzut, acest lucru funcţionează ca o mini-armată cu o eficienţă neaşteptată, care reuşeşte să distrugă frica şi efectele ei, aşa cum Domestos distruge microbii în reclamele de la televizor.
Şi, ca să fiu complet cinstită, articolul ăsta are de fapt acelaşi scop: de exorcizare a terorii pe care am trăit-o azi. Pentru că mâine sunt în ziua 2 de filmare.