A fost timpul potrivit să mă apuc de regie, dar trebuia să mai aştept şi nu trebuia să mă apuc de asta niciodată - Felicia, înainte de toate

Ana-Maria Onisei: Într-un Q&A organizat de Tabu spuneai că, împreună cu Melissa, v-aţi hotărât să vă asumaţi o direcţie estetică, regizorală. E o asumare care vine după ce ai semnat scenariile unor filme româneşti puternice şi ai deschis un drum. De ce ţi-a fost teamă când ai luat decizia de a fi şi regizor?
Răzvan Rădulescu: M-am temut că, mai mult decît în oricare altă ocupaţie, între proiecte şi realizări distanţa e uriaşă. Şi am avut dreptate să mă tem. Pentru mine, cel puţin, orice formă de exprimare artistică are de-a face, pînă într-un punct, cu controlul. Obişnuinţele pe care ţi le faci în scris nu sînt cu nici un chip transferabile atunci cînd filmezi. După un lung exerciţiu, actul redactării unui scenariu ajunge să semene, destul de mult, cu o interpretare (mă refer la "performance", adică, de exemplu, la felul în care un instrumentist poate improviza liber la instrumentul lui). Regia, de cealaltă parte, mi se pare că nu are cum să semene niciodată cu o interpretare: în timp ce exercitarea continuă a controlului în "performance" duce, mai devreme sau mai tîrziu, la uitare de sine şi la trăirea unui prezent continuu satisfăcător, controlul pe platou ia forme explicite. Paradoxal, multe dintre deciziile pe care le iei, ca regizor, au darul de a te îndepărta de obiectul creaţiei, chiar şi atunci cînd par să se raporteze direct la el. Cred că pericolul major la care m-am simţit expus, pe durata celor două luni de pregătire şi filmare, a fost acela că sînt pe cale să mă specializez în inginerie socială. Şi din punctul acesta de vedere (pe lîngă multe altele), a fost bine că am fost doi: cînd unul o ia razna, celălalt are luciditatea să-şi tragă partenerul de mînecă.

A.M.O.: Cât ai lucrat pentru Felicia, înainte de toate ţi-ai pus problema receptării filmului - de către public, dar şi de către ceilalţi regizori? Mă gândesc că n-a fost uşor să te expui, să te confrunţi cu regizorii - colegi de generaţie - pentru care lucraseşi deja, ca scenarist...
R.R.: Public - nu. Regizori, da. Publicul arată, în capul meu, în felul următor: într-un întuneric negru ca cerul nopţii, sclipesc stins şi aciclic entităţi greu de distins. Cîteodată, cînd mă concentrez asupra unui astru care sclipeşte mai puternic, îmi imaginez că e un prieten, sau maică-mea, sau soră-mea, sau cineva drag. În momentul acela, reprezentarea se schimbă şi entitatea pe care o identific devine mai puţin abstractă, pentru un timp scurt. Nu mă gîndesc la ce-or să înţeleagă din ce fac. Mă gîndesc la ei cu afecţiune, atîta tot. În ce-i priveşte pe ceilalţi regizori, unii dintre ei se întîmplă să-mi fie prieteni. Am scris împreună. Sigur că mi-am dorit să le placă filmul. În judecata estetică a multora dintre ei mă încred. La fel, în probitatea, generozitatea şi lipsa lor de parti-pris.

A.M.O.: Felicia, înainte de toate e un film extrem de bine condus şi de emoţionant, dar are mai ales calitatea de a fi firesc, natural. Câtă muncă e, de fapt, în spatele acestui firesc?
R.R.: Mă bucur că v-a emoţionat. În această direcţie s-a concentrat cea mai mare parte a efortului nostru: să facem anumite emoţii să treacă de hîrtie, de aparatul de filmat, de ecran. Sînt tot atîtea filtre, şi pierderile, la fiecare prag, sînt importante. Să luăm, de exemplu, momentul în care Felicia şi maică-să au coborît din taxi: Felicia are un obiectiv, anume să intre în aeroport la check-in, şi o dorinţă difuză - să se evite o despărţire dureroasă de maică-sa; doamna Mateescu are nişte principii şi o dorinţă obscură - să o conducă pe Felicia cît de adînc în aeroport e posibil. Din ciocnirea acestor porniri aflate, oricum, în raporturi confuze de opoziţie - în scenariu rezultă o scenă comică şi disperată. În timpul filmărilor, am realizat că o parte din comic nu se materializează (nu ştiu nici acum de ce) şi că disperarea e înlocuită cu o anumită stînjeneală. Acesta a fost momentul în care am hotărît că lucrurile trebuie împinse uşor înspre absurd şi am decis că Felicia o să-şi ia, brusc, de la maică-sa, un fel de rămas bun de rezervă, just in case. Scena s-a lungit uşor, timpul care se pierde a devenit evident, iar stînjeneala s-a transformat într-un sentiment de sfîrşeală. În scris, emoţia se instala şi se ramifica progresiv. În film, ea e punctuală. De cîte ori văd filmul, e ceva care mă deranjează la felul în care e înscenat momentul. Mi-aş fi dorit ca gesturile şi mişcările de du-te-vino ale personajelor să fie mai fluide.

A.M.O.: Există un timp potrivit pentru ca un scenarist să devină regizor? De ce timpul tău a fost acum?
R.R.: O să spun o banalitate: lucrurile se întîmplă cînd se întîmplă. Dacă ies spre bine, atunci se cheamă că timpul a fost potrivit. Cînd ies rău, ţi se spune că te-ai grăbit, sau că ai ratat momentul etc. Dacă e să mă iau după opiniile amestecate pe care le-am auzit despre Felicia..., aş zice că a fost timpul potrivit să mă apuc de regie, că trebuia să mai aştept şi că nu trebuia să mă apuc de asta niciodată.

A.M.O.: Cum a fost confruntarea dintre scenaristul Răzvan Rădulescu şi regizorul Răzvan Rădulescu? Şi cum a intervenit Melissa în această confruntare?
R.R.: Mă forţaţi să mă gîndesc la mine ca la două alte persoane, care au amîndouă de-a face cu Melissa. Nu sînt obişnuit. Aşa că ce-o să răspund o să fie lipsit de nuanţe: regizorul despre care vorbiţi există doar tehnic, pentru că, în general aceasta este titulatura acordată celor care regizează film. Nu fac aici pe modestul: în comparaţie cu experienţa scenaristului, experienţa regizorului e neglijabilă, în acest moment. Îmi doresc să regizez încă un film, şi apoi încă unul, după care am să încerc din nou să vă răspund, iar răspunsul meu sper să fie mai calificat. Deocamdată, şi cînd mă gîndesc la scenarii, şi cînd mă gîndesc la filme, îmi plac aceiaşi autori. Întîmplarea face că şi Melissei. Identificăm în filme aceleaşi alegeri problematice, aceleaşi soluţii, ne plac aceleaşi gesturi sau atitudini, ne entuziasmează aceleaşi tăieturi.

A.M.O.: S-a întâmplat ca tu şi Melissa să aveţi puncte de vedere diferite în unele cazuri? Cum aţi negociat şi cum aţi ajuns la o soluţie?
R.R.: Avem sistematic puncte de vedere diferite cînd vine vorba despre cum realizăm lucrurile asupra cărora, în proiect, ne înţelegem atît de bine. În practică, am o tendinţă supărătoare de a mă suprajustifica. Melissa, dimpotrivă, pare să considere multe lucruri ca fiind de la sine înţelese. Aşa că trebuie să negociem, mai întotdeauna, asupra a ce ştim că se ştie. Ceea ce nu e deloc rău, atunci cînd e vorba de film.

A.M.O.: Ce a spus mama ta când a văzut filmul? Aţi discutat vreodată, înainte sau după ce a fost gata, despre povestea pe care voiai s-o spui?
R.R.: A citit scenariul. I l-am dat dintr-un amestec de curiozitate şi prudenţă. M-am aşteptat să nu vadă mari diferenţe între scenariu şi film (pentru că nici nu sînt, cel puţin nu la nivelul la care am considerat eu că receptează ea). Spre surprinderea mea, a perceput filmul ca pe ceva cu totul nou şi a ţinut, ulterior, să lămurim anumite lucruri legate de relaţia noastră. Admit că am subapreciat capacitatea ei de a citi un scenariu şi îmi pare rău.

A.M.O.: O parte din film a fost filmat chiar la tine acasă. E o alegere destul de intimă. De ce ai făcut-o?
R.R.: Tocmai pentru că e un spaţiu pe care îl cunosc. Am scris cu spaţiul acela în minte. Nu are neapărat legătură cu Felicia: toate spaţiile locuibile pe care mi le imaginez, cînd scriu, se metamorfozează, subtil, în acest apartament, sau în casa bunicii mele de la Păpăuţi, sau în apartamentul unchiului meu Gheorghe din Covasna, sau în apartamentul de trei camere de pe 1 Mai în care s-a născut fiica mea.

A.M.O.: Punându-te în pielea spectatorului: există în film, pentru tine, o secvenţă de tip "madlenă", care să te ducă cu gândul la o întâmplare trăită de tine alături de părinţii tăi? Care? Şi ce-ţi transmite?
R.R.: Există, în mod sigur, în film, ingrediente care se pot regăsi în reţeta secretă a madlenei altcuiva. Pentru Melissa, sau pentru mine, postura de spectator este, din păcate, o iluzie. Sigur, sînt multe lucruri care ne surprind, plăcut sau neplăcut, ori de cîte ori revedem filmul, dar am pierdut inocenţa care să ne îngăduie accesul la "madlene". Aşa cred. Am avut, însă, un moment de reverie în timp ce lucram la scena în care Felicia îşi verifică bagajul şi le dă alor ei nişte tablete de ciocolată şi o cutie de ceai uitate sub haine, pe fundul valizei: mi-am adus aminte cum stăteam la coadă, cu bunica mea, pe colţ la Brezoianu cu Kogălniceanu, unde la parterul hotelului Central se făceau langoşi cu brînză sărată, şi eu mă uitam prin geamul acela mare la o femeie cu şort alb peste un halat alb, încălţată cu ghete de pînză, decupate la degete şi la călcîi, cum suceşte cu o spumieră bucăţile de cocă într-un cazan mare plin cu ulei.

A.M.O.: Care a fost cel mai greu moment al filmului pentru tine ca scenarist? Dar ca regizor?
R.R.: Momentul în care Felicia îşi ia rămas bun de la taică-su. Momentul în care Felicia îşi ia rămas bun de la taică-su.

A.M.O.: Felicia, înainte de toate reuşeşte să fie un film universal despre relaţiile dintr-o familie şi ruptura dintre generaţii. Dacă ar fi să facem o analiză pornind de la film, cum ar arăta criza familiei contemporane, care sunt simptomele ei?
R.R.: "Criza familiei contemporane" sună atît de grav, încît mai că îţi vine s-o iei în serios. Personal, cred că familia mea suferă de un neajuns precis: membrii ei comunică mult şi, prin urmare, derutant şi confuz. În alte familii se comunică prea puţin, şi asta poate să frustreze. Cred că familiile în care s-a comunicat suficient şi consistent au fost întotdeauna rare, indiferent de coordonatele lor temporale, geografice sau culturale. Dacă e să notez o tendinţă, aş spune că, undeva între copilăria generaţiei mele şi copilăria copiilor din ziua de azi, rolul bunicilor s-a diminuat.

A.M.O.: Vorbeai într-un interviu despre o senzaţie de înstrăinare pe care o simţi într-o familie, la un moment dat... Cât şi ce din tine ai pus în Felicia, înainte de toate?
R.R.: Am pus şi lucruri triviale, şi lucruri pe care le consider esenţiale. Faptul că îmi imaginez (ştiind, în acelaşi timp, că-mi fac iluzii) că se poate recupera, printr-un un moment de afecţiune, timpul pierdut e unul dintre lucrurile esenţiale.

A.M.O.: Felicia, înainte de toate vine într-un moment când producţia cinematografică în România ajunge la normalitate - foarte multe filme româneşti de generaţie tânără au fost lansate chiar la TIFF. Crezi în ruptura dintre generaţii? Cum se văd filmele celor două generaţii de regizori din perspectiva ta şi înspre ce se îndreaptă?
R.R.: Nu vă împărtăşesc optimismul. Cînd zece ediţii succesive ale TIFF-ului or să lanseze, anual, la fel de multe filme româneşti ca anul acesta, o să vă dau dreptate. Pînă atunci, mă uit cu îngrijorare la încercările de schimbare a legii cinematografiei, mă uit la starea deplorabilă a sălilor de cinema, la cum se distribuie sprijinul financiar pentru festivalurile locale. În general, mă oboseşte sentimentul ăsta că, odată la doi ani, se petrece o restauraţie. Există un conflict. Pur întîmplător, de o parte a lui se află oameni mai tineri, iar de cealaltă parte oameni mai în vîrstă. Asta îl face să pară un conflict între generaţii. Din păcate, nu există nici un fel de diferend de natură estetică între cele două tabere, atîta timp cît valoarea estetică a filmelor făcute în tabăra cealaltă este cvasinulă.

A.M.O.: Există pericolul formării unor "găşti" sau al unor rupturi inclusiv în rândul generaţiei tinere de regizori? În ce fel şi de ce?
R.R.: Nu. Sau, cel puţin, în ce mă priveşte, nu mă văd făcînd parte din vreo gaşcă. Efortul pe care îl depui cînd îţi cauţi auctorialitatea te scuteşte să fii gregar. Sigur, să faci film e un exerciţiu de autoritate şi unul financiar, în egală măsură. Ambele căi sînt alunecoase, mai ales atunci cînd banii sînt publici, iar responsabilitatea e vagă. Dacă există vreun pericol, îl văd mai curînd aici.

A.M.O.: Povesteai într-un interviu cu Eugen Istodor că ţi-ai dorit să vezi Star Wars când erai depresiv. Dacă ar fi faci un scenariu despre cum va arăta filmul peste zece sau douăzeci de ani, ce-ai scrie?
R.R.: Să zicem peste douăzeci de ani, ca să ne dăm mai mult timp şi ca să nu vină atît de repede momentul adevărului: în douăzeci de ani ar trebui să ajungem cu toţii să ne liniştim, în sfîrşit, şi să facem ce ne-am dorit dintotdeauna: Radu Muntean să facă filme cu karate şi roboţi, Mungiu să facă comedii după modelul cehoslovac, Porumboiu să joace tenis cu piciorul, Cristi Puiu să picteze, Sergiu Nicolaescu să iasă la pensie. Pe mine mă imaginez retras la casa bunicii mele, într-o stare de senilitate precoce.

(versiune integrală a unui interviu apărut în Adevărul literar şi artistic, 06 iulie 2010)