Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Eretz Israel: teatrul ca politică naţională


Observator Cultural, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De la Tel Aviv am plecat în noaptea zilei care-a început, la o aruncătură de băţ mai spre vest, cu atacul flotei (mai mult sau mai puţin) umanitare ce se-ndrepta spre Gaza. Şi în vremuri normale, plecarea de pe Aeroportul "Ben Gurion" e sortită să te lase fără dorinţa arzătoare a întoarcerii, iar întărirea controlului de securitate n-a avut o contribuţie pozitivă la atenuarea efectului psihologic al cotrobăitului cale de două ore prin lenjeria intimă.

Iar dimineaţa începuse cu un colocviu-dezbatere despre teatrul politic. Inutil să întrebi dacă există teatru în Fîşia Gaza - în cinci zile de International Exposure of Israeli Theatre, am auzit vorbindu-se arabă pe scenă doar contextual, în ultimul spectacol văzut, A Railroad to Damascus/ Road to Damascus, o piesă istorică de Hillel Mittelpunkt plasată în timpul Mandatului Britanic în Palestina, produsă de Teatrul Habimah în regia lui Ilal Ronen, în care un palestinian de treabă e trădat de secretara evreică loială, dar şantajată, şi omorît de conaţionalii lui. Chiar asupra numelui "Palestina" planează umbre ideologice: pentru că perspectiva asupra trecutului e moderată de ideologia cîştigătoare a prezentului, Palestina aproape nu există, există Eretz Israel.

"Pămîntul lui Israel" (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist: revendicarea Eretz Israel ca pămînt al evreilor şi restabilirea statală ca miză a autodeterminării naţionale e singura trăsătură comună tuturor ramurilor sionismului. Sionism fondat ca mişcare politică de austro-ungarul Theodor Herzl, căruia regizoarea Rina Yerushalmi i-a dedicat spectacolul omonim (Herzl), produs de Itim Theatre Ensemble. Despre îmblînzirea unei naturi (inclusiv umane) ostile, atît de diferită de cea europeană, într-un Eretz Israel recîştigat vorbea From Enemy to Lover, o adaptare de teatru fizic după Shmuel Yosef Agnon (Premiul Nobel pentru Literatură în 1966), în regia lui Gili Shanit, la Teatrul Arabo-Evreiesc din Jaffa. Teatrul din Jaffa (oraş vechi, acum parte din Tel Aviv, cu populaţie preponderent arabă), care joacă spectacole în arabă şi ebraică (în programul showcase-ului nu era decît unul în ivrit), e unul dintre puţinele exemple de colaborare directă între artişti israelieni evrei şi arabi israelieni, cu finanţare comunitară şi guvernamentală, iar cu puţin înainte de acest festival organizat de Ministerul Culturii de la Tel Aviv organizase o serie de lecturi din dramaturgia arabă contemporană

Programul pentru profesioniştii străini de teatru (partea la care am participat) a mai presupus un spectacol din tradiţia repertorială a Teatrului Cameri (Recviem, scris şi regizat de regretatul Hanoch Levin, pornind de la trei povestiri de Anton Pavlovici Cehov), montarea unui text recent al lui Savyon Liebrecht, Banalitatea iubirii, pornind de la de curînd publicata corespondenţă intimă dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (altfel spus, povestea dragostei de-o viaţă dintre o evreică şi un arian pactizînd cu nazismul, pe fundalul unei împărtăşite pasiuni filozofice), o producţie a Teatrului Beit Lesin jucată la Muzeul Eretz Israel, şi, la Teatrul Khan din Ierusalim, The Dragon's Beloved, un spectacol pentru tineret.

Nu e doar pentru artişti ca Yevgenia Dodina, venită în Israel la 25 de ani, ca absolventă a faimoasei GITIS (Academia moscovită de Teatru), după ce jucase la Teatrul Mayakovski - actriţă a Teatrului Gesher din Tel Aviv (care joacă în ebraică şi rusă) şi protagonistă în Drumul Damascului de la Habimah. La fel ca întregul Israel modern, teatrul în ebraică reproduce, în alte contexte sociale, într-o altă climă, moderată de zumzetul aerului condiţionat, arta europeană a scenei în tradiţiile ei cele mai stricte. Teatrul de mişcare din From Enemy to Lover e o formulă sintetică înrudită cu teatrul dans al Pinei Bausch (tout proportion gardée), în timp ce Herzl al Rinei Yerushalmi (artistă foarte respectată la Tel Aviv, cîştigătoare a Premiului Israel) aduce şocant în minte creaţiile lui Josef Nadj. În Banality of Love, textul lui Savyon Liebrecht, alternînd două spaţii temporale (anii '40, Germania, şi anii '70, Statele Unite) într-un timp al rememorării sub pretextul unui interviu dat de o Hannah Arendt deja celebră şi în vîrstă, textul, aşadar, suferă dramaturgic de inconsistenţă şi exces verbiastic. Spectacolul ajunge, aşadar, să rezume decenii de relaţie personală şi tulburări politice pe un fundal în care vulgarizarea principiilor filozofice heideggeriene ocupă un spaţiu excesiv; montarea e strict realistă, jocul actorilor e emfatic, scenografia presupune un ecran pictat şi o pasarelă, unind cele două spaţii, ce aminteşte flagrant de cunoscutul element de decor din Livada de vişini a lui Strehler.

Mult mai interesantă ca propunere de text, Drumul Damascului al lui Hillel Mittelpunkt porneşte de la aceeaşi strategie de construcţie - reîntîlnirea, în anii '50, dintre o evreică trăind în Israel de pe vremea Mandatului Britanic şi ofiţerul englez, altădată prieten, venit în căutarea iubitei lui de demult, activează mecanismul amintirii, recreînd întîmplări din 1942, cînd trupele lui Rommel se apropiau de Palestina prin Egipt, iar în Eretz Israel se confruntau trei grupări evreieşti paramilitare - Lehi, Irgun, Haganah -, cu interese divergente, dar metode asemănătoare: toţi sînt gata să sacrifice membrii propriului neam pentru propriile scopuri politice. Istoria ar fi fost cu adevărat remarcabilă - piesa sugerează că gruparea care a cîştigat pe plan ideologic, Haganah (formată din colonişti susţinînd extinderea controlului evreiesc prin achiziţionarea terenurilor arăbeşti şi înfiinţarea de ferme şi kibbutzuri, pe care le apărau de atacurile palestiniene; şantajul era una dintre manierele lor oculte de acţiune), nucleul actualei armate israeliene, a beneficiat după 1948 de iertarea tuturor păcatelor, în vreme ce membrii grupului perdant (Lehi, luptînd în contra britanicilor - ucigînd chiar evrei pentru vina de a "colabora", adică de a avea relaţii cu englezii -, şi militînd pentru o alianţă conjuncturală cu germanii) au fost marginalizaţi şi tacit persecutaţi - dacă Mittelpunkt nu ar evita o atitudine critică tranşantă faţă de subteranele naşterii statului Israel şi unii eroi ai săi, iar finalul nu ar fi uşor melodramatic. Istoria în variantă wishful thinking, aş zice.

Israelul are o populaţie de şapte milioane şi jumătate de locuitori. Anual, numărul de spectatori de teatru ajunge la cinci milioane. Multe categorii sociale beneficiază de reduceri ale preţului biletelor - militari, pensionari, elevi, şomeri etc. -, adeseori programîndu-se reprezentaţii pentru astfel de grupuri organizate. Nu se scrie dramaturgie nouă în ritmul în care ea e aşteptată de public - dar motivul nu e preocuparea artistică înaltă.

Văzut prin marile lui instituţii de spectacol, teatrul israelian e un suprem instrument politic, de întărire a unei identităţi naţionale bazate pe tradiţiile aduse din Europa, pe rememorarea Holocaustului, omagierea marilor figuri ale sionismului şi ale istoriei evreieşti, a luptei pentru formarea Statului Israel, şi pe dezbaterea problemelor noilor generaţii, prinse între povara moştenirii şi viaţa modernă, scurtcircuitată de agresiuni, bombe şi războaie, într-o absenţă programatică a perspectivei Celuilalt (Celălalt, palestianianul).

Probabil că specificul vieţii în Israel face ca absolut orice subiect, oricît de paşnic în teorie, să devină potenţial delicat - iar teatrul nu e o excepţie. Am auzit nu o dată, în timpul acestei International Exposure of Israeli Theatre, că teatrul în limba arabă e slab reprezentat pentru că lumea arabă nu are o tradiţie spectaculară. În Israel există, însă, un astfel de teatru, în formule chiar mai puţin cu surdină decît parteneriatul artistic din Jaffa - există un Teatru Naţional Palestinian (TNP) în Ierusalimul de Est (parte, din punct de vedere al aplicării legii civile, din Statul Israel), există încă matricea TNP, El Hakawati (Povestaşul), o companie palestiniană condusă de François Abu Salem, cu o remarcabilă expunere internaţională. Există teatru la Ramallah, în Cisiordania, şi da, există teatru şi în Fîşia Gaza; mulţi artişti evrei israelieni care lucrează cu palestinieni israelieni în proiecte comune, dar de aici pînă la acceptarea în discursul public a faptului că teatrul israelian are, ca şi societatea israeliană, în egală măsură o componentă evreiască şi una arabă e cale lungă. Logica grupărilor paramilitare dinainte de 1948, Haganah şi Lehi, funcţionează în continuare la nivel politic, combinîndu-se cu echivalentul ei contemporan al Fatah-ului: instituţional, o colaborare palestiano-evreiască menită să abordeze critic temele convieţuirii celor două popoare pare a fi văzută de ambele tabere drept trădare (motiv pentru care teatrul din Jaffa funcţionează în echilibru pe sîrmă şi lucrează cu arabi care au acceptat cetăţenia israeliană, renunţînd la cea palestiniană - pentru că, evident, Israelul nu recunoaşte această combinaţie de dublă cetăţenie).

Am lăsat undeva, departe, Wishuponastar al lui Smadar Yaaron (o coproducţie mai veche, din 2005, a Acco Theatre Center şi Spielzeiteuropa - Berliner Festspiele). Practic, singurul spectacol independent prezentat în această International Exposure, Wishuponastar e şi singura "mostră" de chestionare teatrală a identităţii naţionale evreieşti de astăzi, cu totul tributară - împotriva a tot ceea ce credea fondatorul sionismului, Theodor Herzl - componentei religioase. Coregrafa şi actriţa Smadar Yaaron creează un spectacol-performance despre o tînără israeliană, fiica unor supravieţuitori ai Holocaustului, care ia în căsătorie steaua lui David pentru a-l naşte pe Mesiah, şi dansează pe muzică wagneriană, atacînd la limita blasfemiei, temele dragi ale naţionalismului israelian, de la separarea Statului de Biserică la problema interiorizării duşmanului palestinian, trecînd prin supralicitarea şi reiterarea obsesivă a traumei Holocaustului.

Încerc, după expunerea la aceste producţii considerate de către Ministerul Culturii de la Tel Aviv reprezentative pentru teatrul israelian contemporan, să nu mă gîndesc că imaginea pe care asocierea lor, în mare majoritate, o creează e cea a unui shtetl reprodus într-o altă geografie şi cu cîteva milioane de locuitori. Israelul e mai mult decît atît, iar teatrul israelian - o alcătuire mult mai complexă de estetici şi practici artistice. Dar totul e politică în fosta Palestină, iar ceea ce lasă statul să se vadă în teatrul israelian e propria politică de stat.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Dans Wanderer - O călătorie emoţională, Diana Pavlenco, editat de Luiza Vasiliu
 English as a foreign language (sau formule lingvistice împotriva rinoceritei) , Roxana Pavnotescu
 Premieră la Reactor în cadrul unui proiect pentru tineri - Îmi place sushi, Comunicat de presă
 Nu a fost Luna Roşie, a fost Béjart Ballet Lausanne, Octavian Neculai
 Două balerine românce vor dansa pe scena Sălii Palatului, alături de prestigioasa companie Béjart Ballet Lausanne, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer