David Sieveking este un cineast aflat la început de carieră, dar cam fără direcţie. Întâlnirea cu idolul său, David Lynch, l-ar putea repune pe drumul cel bun. Ce te faci însă când maestrul îţi propune să recurgi la meditaţia transcedentală, al cărei "director de marketing" este?
Aşa decolează documentarul David Wants to Fly, numai că, la final, un singur David dintre cei doi aterizează în picioare - iar acesta nu e autorul lui Mulholland Drive. Numele lui David Lynch este însă cel care m-a îndemnat să văd acest film inclus în programul festivalului Diagonale de la Graz, unde este expusă anual toată floarea cea vestită a producţiei cinematografice din Austria. Trecusem razant pe lângă ştirea despre flirtul lui Lynch cu meditaţia transcedentală, dar n-am aprofundat subiectul. Atunci când regizorii fac lucruri trăsnite, e mai bine să te ţii deoparte şi să nu încurci borcanele. Nimic nu e mai trist decât să vezi cum autorul unuia dintre filmele tale de suflet o ia pe arătură, forţându-te să-l reconsideri - şi nu neapărat într-o lumină bună.
David Sieveking are toate datele s-o ia pe arătură - sau, cel puţin, aşa ne îndeamnă să credem la începutul lui David Wants to Fly, la care a lucrat mai bine de cinci ani. Proaspăt absolvent al unei şcoli de film, entuziast, carismatic, dar cu o relaţie sentimentală în derivă, individul încearcă măcar impulsurile artistice să şi le canalizeze într-o direcţie bună. Lumina de la capătul tunelului ar putea fi chiar idolul său, David Lynch, care tocmai urmează să ţină în Fairfield, Iowa o conferinţă despre sursa creativităţii. Cu o inocenţă demnă de o cauză mai bună, eroul nostru descinde în micul orăşel american, unde asistă la o adunare cel puţin ciudată, şi ajunge, cum-necum, faţă-n faţă cu Lynch însuşi. Maestrul nu-i acordă decât zece minute, dar pentru cineva care-l venerează, durata interviului e soră cu o dulce eternitate. Cu aerul său lunatec şi cu aceeaşi frizură care sfidează gravitaţia, Lynch îi deschide ochii şi descătuşează inspiraţia, îndemnându-l să vâneze adevărul, până la ultimele consecinţe. Discipolul îi soarbe cuvintele din gură, chiar şi atunci când ele vorbesc de pacea mondială şi de negativitate ca de un costum sufocant de clovn confecţionat din cauciuc. Soluţia, aţi ghicit deja, este meditaţia transcedentală. Mai mult, Fairfield se dovedeşte a fi "leagănul de civilizaţie" al acestei mişcări, fondate în anii '50 de guru Maharishi Mahesh Yogi şi practicate azi în lume de peste şase milioane de oameni. Aici, în plastic intitulatele "Domuri de aur ale cunoaşterii divine", studenţii ţopăie pe nişte saltele în poziţia lotus, cu ţelul final de a se transforma în yoghini zburători. Nu contează că spectacolul este de-un comic bizar, Sieveking e sedus instant de iluminata perspectivă - sau poate că vede deja în asta ideea pentru un film. La urma urmei, Beatles, Mia Farrow şi Clint Eastwood s-au numărat printre adepţii acestei mişcări - şi uite ce departe au ajuns.
Întors acasă, în Berlin, eroul nostru nu pierde vremea şi se înscrie la cursurile de meditaţie transcedentală. La prima şedinţă, i se solicită câteva obiecte neobişnuite (printre care un număr exact de flori) şi un cec de 2380 de euro. Continuarea vine, practic, de la sine: Sieveking intră în horă, chiar dacă reticenţa lui e tot mai clară, zboară în India pentru a filma funeraliile lui Maharishi (cu un Lynch bălăcindu-se în Gange, complet transpus de grandoarea evenimentului), primeşte acces de filmare necondiţionat în stratosfera logistică a mişcării şi asistă, vrând-nevrând, la bătălia pentru putere din sânul organizaţiei. Din discipol al lui Lynch, Sieveking se transformă într-un soi de Michael Moore (unul mai simpatic însă) pe măsură ce investigaţia scoate la iveală renegaţii mişcării, matrapazlâcurile financiare şi rufele murdare din marea familie a lui Maharishi. Acelaşi Lynch care îl îndemna la început să caute adevărul, până la ultimele consecinţe, îl ameninţă cu procesul şi-i închide toate porţile de acces. Dacă, până atunci, tribulaţiile tânărului David aveau în ele ceva amuzant, zâmbetul îţi cam îngheaţă pe buze, iar iluminata perspectivă promisă la început capătă o dimensiune terifiantă. Nici nu ştiu ce m-a îngrozit mai tare la finele filmului: faptul că un moment de slăbiciune te poate face să intri cu ochii închişi într-o astfel de terapie sau că, de acum înainte, nu mă voi mai putea uita cu aceeaşi ochi la unul dintre filmele mele de suflet, Mulholland Drive. Sau poate că, într-adevăr, nu trebuie să încurci borcanele...