Cel mai frumos capitol din volumul lui Alain de Botton The Pleasures and Sorrows of Work se referă la un bărbat care petrece ore, zile, luni în şir (chiar şi cu haina de ploaie în cap) ca să observe şi să picteze un stejar. De Botton, care - ca de obicei - presară şi fotografii alb-negru în text, ne arată şi stejarul (nu din Borzeşti, ci de undeva de prin Anglia): o imagine aeriană a unui câmp cu lanuri decolorate de grâu şi drumuri bordate de copaci, iar undeva, în mijlocul lui, o banală pată verde înconjurată cu carioca: obiectul muncii.
Ce face din acest stejar unul deosebit e tocmai atenţia pe care i-o acordă bărbatul (cuadragenar, se vede din alte fotografii) a cărui meserie e una destul de banală, într-un birou, şi a cărui prietenă a murit de puţin timp - informaţii care pot motiva demersul lui şi care sunt suficiente pentru a schiţa o existenţă nici prea împlinită, nici prea veselă. Mai aflăm din text şi din fotografii că omul nu pictează rău, dar că nu vinde cine ştie ce în micul orăşel unde locuieşte, pasiunea pentru pictură nefiind motivată financiar. În pozele alb-negru după câteva picturi ale sale care surprind stejarul respectiv din diferite unghiuri şi în diferite anotimpuri (parcă mai frumoase alb-negru decât ar putea fi color), te aştepţi să detectezi vreun indiciu despre topirea pictorului în peisaj, ca într-un Blowup în altă cheie sau ca în Visele lui Kurosawa. Oare nu asta urmăreşte el prin acest doliu artistic? Să găsească un sens în curgerea timpului în natură?
În cartea lui de Botton, printre contabili, stâlpi de înaltă electricitate şi avioane părăsite, paginile despre pictor sunt poetice într-un mod ce exclude melodrama. Nimic patetic, nimic forţat în plăcerea unui om de a se hrăni examinând natura în detaliile ei. Pentru viaţa noastră cu sistemul ei modern de valori, demersul pictorului poate fi perceput ca o copilărie sau ca o excentricitate sau chiar ca o dorinţă de a ieşi în faţă - pentru că azi toţi vrem să fim artişti sau să facem ceva pentru ca notorietatea (de orice fel) să ne şteargă sentimentul ratării sau inutilităţii. Pictorul lui de Botton n-are nicio treabă cu asemenea lucruri, absorbit de contemplarea naturii şi de încercarea de a o pune pe hârtie aşa cum o vede, cu tot cu perioada de timp pe care a petrecut-o contemplând. Ce face el ţine de un ritm al vieţii pe care majoritatea dintre noi l-am pierdut, trăind la oraş şi consumându-ne cu prostii.
În documentarul spaniolului Victor Erice El sol del membrillo (1992), pictorul Antonio Lopez Garcia pictează timp de 133 de minute (cât ţine filmul) un gutui din curtea casei sale. Munca lui presupune timp, dar în final realizezi că filmul nu e despre o pictură sau despre gutui, ci despre curgerea timpului şi imortalizarea lui treptată pe o pânză. Cinematograful face ca orice film despre pictori să fie interesant pentru că simpla vedere în detaliu a unei mâini trasând ceva pe o coală de hârtie are pentru noi o fascinaţie deosebită. În niciun muzeu din lume nu vei fi lăsat să te apropii la cinci centimetri de un tablou ca să-l atingi măcar cu ochii. Dar un film despre un pictor schiţând la început, desăvârşindu-şi la sfârşit lucrarea înglobează în pasta lui vizuală şi timpul petrecut de pictor lucrând (chiar dacă nu e timpul real al creaţiei).
Cum timp de două ore trăim şi noi în vecinătatea gutuiului şi-l urmărim tăcuţi pe pictor cum îl mută liniştit pe hârtie (în timp ce pe la el vin prieteni şi discută diverse sau ascultă muzică, sau în timp ce plouă şi gutuiul trebuie acoperit cu o folie de plastic), pomul devine tot mai greu pentru că fructele se coc şi trag crengile în jos. După care încep şi ele să cadă pe pământ. Când, la sfârşit, nişte muncitori polonezi veniţi să renoveze o parte a casei iau de pe jos o gutuie şi o taie cu un cuţit ca să o mănânce, ai o strângere de inimă ca şi cum gutuia ar putea simţi durerea.