Despre a fi citit - The Reader

Filmul The Reader, adaptare după romanul cu acelaşi nume al autorului german Bernhard Schlink, tradus în nu mai puţin de 39 de limbi, pune în relaţie două planuri, unul personal (o întîlnire care avea să marcheze două vieţi) şi altul istoric (Holocaustul, care a traversat ca o rană adîncă secolul XX într-un mod nemaiîntîlnit pînă atunci). Miza filmului şi a cărţii se joacă pe aceste două micro şi macro destine şi mai ales pe legătura dintre ele. Meritul poveştii de dragoste este să forţeze privirea să vadă mai îndeaproape (atît destine personale, cît şi teribila moştenire postbelică), să vadă unde începe judecata şi unde cruzimea, unde poate încăpea iertare ori înţelegere şi unde nu.
 
Istoria mai mare, cea a victimelor regimului SS din al doilea razboi mondial, are nevoie de un caz care să o readucă în actual, să biciuiască din nou memoria şi să nu lase în uitare trecutul.
 
Urmărind mereu acest echilibru subţire, povestea înaintează pe sîrmă, înregistrînd fin toate "dezechilibrările" personajelor (regia: Stephen Daldry, scenariul: David Hare, acelaşi care a adaptat pentru film şi romanul The Hours, autor Michael Cunningham). Povestea de dragoste dintre Hanna Schmitz (o femeie de 36 de ani, fostă gardiană într-un lagăr de concentrare, interpretată de actriţa Kate Winslet) şi adolescentul de cincisprezece ani Michael Berg (rol interpretat de foarte tînărul actor, german de origine, David Kross) punctează doar introducerea dintr-o carte cu subiect neaşteptat. Tînărul nu ştie cine este iubita sa, dar va afla opt ani mai tîrziu, cînd, student la Drept, o va revedea pe banca acuzaţilor pe cea care dăduse tonul vieţii sale mature, forţată să răspundă pentru faptele ei.
 
Va afla că iubita sa consimţise la crimă, permisese crima în numele unei slujbe şi a datoriei sale ca slujbaşă. Va deduce apoi, într-un moment crucial pentru destinul ulterior al Hannei Schmitz (cînd i se decide acesteia sentinţa), că iubita sa din vara anului 1958 nu ştia să scrie şi să citească. Momentul acesta precis din film este nodul care leagă cele două poveşti într-un mod relevant: Hanna Schmitz învăţase să audă, citindu-i-se de către iubitul ei, conţinuturi, lumi ficţionale, visate, imaginate, răsfrînte în real. Prin ascunderea în faţa tribunalului a acestui "amănunt" al iliteralităţii ei, Hanna îşi asumă nu numai vina celorlalte colege gardiene care se coalizaseră împotriva ei pentru a scăpa mai uşor. Îşi asumă (şi protejează) ceva mai mult, ceva ce nu ştia la acel moment, dar pe care îl va afla ulterior: anume că viaţa unui individ are o măsură mai adîncă, iar aceasta e conştiinţa sa; că dragostea poate (re)deschide acest drum, şi că drumul înspre acea conştiinţă e cultivat prin cuvîntul scris, al unor alte minţi, care au forat deopotrivă la (înspre) aceeaşi sursă.
 
Sigur, asta nu înseamnă totuşi că o conştiinţă morală depinde exclusiv de cuvîntul scris, de literalitate sau iliteralitate, însă ştiinţa de carte este într-un mod fundamental un mijloc util de a şti, de a fi trezit, de a fi "aware of". Asta vrea să spună cartea, asta e ideea autorului său: că în mod fundamental cuvîntul scris şi trecerea lui în mintea celui care citeşte este şi purtător de responsabilitate. Dacă citeşti înseamnă că înţelegi ce citeşti, înseamnă că nu poţi să fii indiferent, înseamnă că pagina te priveşte şi pe tine. O pagină goală e in reverse o minte goală. Învăţînd să citească, mintea Hannei începe să se trezească, deşi prea tîrziu. Inima ei dăduse tonul acestei treziri, fusese receptivă, captase semnale pe care abia mult mai tîrziu le-a putut descifra.
 
Dar dacă Hanna descoperă totodată, prin povestea de dragoste pe care o trăieşte, posibilul unei lumi neştiute pînă atunci, ce se poate spune însă despre perechea ei, personajul Michael Berg?
 
În ce fel îi este lui schimbată viaţa de întîlnirea pe care o are cu fiinţa Hanna, un personaj real de data aceasta, în carne şi oase, nicidecum o oglindire livrescă, să spunem, de o a doua natură? Un personaj atît de real, încît a putut face parte dintr-un sistem criminal, din tagma celor care au trimis la moarte alţi semeni?
 
Cînd află despre implicarea fostei sale iubite într-un astfel de sistem ("Ce e de înţeles în faptul că şase femei au încuiat, spre exemplu, trei sute de evreice într-o biserică şi le-au lăsat să ardă? Ce e de înţeles aici?" întreabă un coleg de-al lui Berg) ne imaginăm că lovitura a fost neobişnuit de grea. Apoi, realizînd tot în acel moment că iubita sa nu ştia să citească (prin asta agravîndu-şi fatal situaţia în proces) - de aceea îl ruga să-i citească el, aşa cum le ruga şi pe cele care le selecta să meargă înspre gazare -, trauma se adînceşte pînă la tortură. De cine se îndrăgostise Michael Berg?
 
S-ar putea obiecta că artefactul «Hanna the lover - Hanna the SS guardian» e unul pus ca să supra-uzeze de sensibilitatea noastră. Ce-l salvează totuşi, ca nefiind doar un artefact şi atît, este chiar destinul personajelor, unul omenesc, prea omenesc, şi al istoriei deopotrivă, care nu poate recupera cele trecute, nici învăţa de la ele într-atît încît să evite răul fundamental, reportat de la Cain şi Abel.
 
Michael Berg matur (interpretat de Ralph Fiennes) va sucomba posibilităţii de a o ierta pe cea pe care o iubise, de a face el "ceva", în sensul cel mai omenesc, pentru ea. Umbra istoriei din care făcuse parte Hanna e prea grea, prea înfricoşătoare, paralizantă pentru el. El nu poate accepta că iubirea lor a putut exista pe un asemenea fundal. Negînd-o el nu face decît să vrea să şteargă cu un singur gest trecutul pre-amoros. Dar dacă episodul iubirii lor are pentru el un gust inconfundabil, e tocmai pentru că simplul episod era mai mult decît părea să fie: era un posibil acolo, care aştepta să se nască.
 
Acel posibil e, din neputinţă, doar parţial împlinit. Hanna va învăţa să citească în închisoare pentru că el îi va trimite sute de casete înregistrate cu vocea sa citind, iar ea va recunoaşte mai întîi fraze, apoi cuvinte, apoi litere, ca într-un proces revers de amintire-învăţare. Ea va recupera asta, insă el o va recupera pe ea?
Traseul va fi în cazul său mult prea lung.
 
Mintea se poate cultiva, învăţînd discernămîntul, justeţea. Însă acestea două nu dobîndesc greutate ori durată dacă nu sînt puse în slujba a ceva care le poate susţine intern, care le poate face vii şi active totodată. Spre exemplu, iubirea asumată pentru cineva anumit sau pentru semenii tăi. Hanna nu mai poate schimba trecutul, deşi a încercat să-l recupereze prin ceea ce îşi asumă în prezent. Dar înţelegerea în care ea reîncepe să trăiască îi dezvăluie prea tîrziu ceea ce trebuia să fi ştiut la timpul potrivit.
 
Personajul Michael Berg nu o poate îmbrăţişa pe Hanna pînă la capăt, nu o mai poate ierta acum, nu-i mai poate adresa un cuvînt izbăvitor, iubitor. Prea devastat de înţelegerea lucrurilor, el nu ştie şi cum să le (mai) atingă. Aşa cum, prea devastată de corporalitatea, greutatea lumii din care ea făcuse parte, Hanna nu mai poate acum pînă la capăt să o înţeleagă.
 
Rămîne încercarea de a recupera prin intermediul altora fragmente, mici frînturi. Pînă la urmă, de a recupera măcar o justă înţelegere. Dacă nu a unui întreg trecut, măcar acea înţelegere care te ridică (ori te menţine) la rangul de a fi om.