The Reader / Cititorul nu este "încă un film despre Holocaust", cum l-au caracterizat - grăbit - unii comentatori. Ecranizarea romanului scris de germanul Bernhard Schlink îşi ia, se pare, destule libertăţi faţă de carte, dar trebuie spus că ce a ajuns pe ecran este emoţionant. Britanicul Stephen Daldry l-a solicitat pe compatriotul său, dramaturgul şi scenaristul David Hare, să facă o versiune cinematografică a poveştii; Hare (care mai colaborase cu Daldry la ecranizarea romanului The Hours şi a cărui semnătură este pe genericul a două filme puternice - Damage şi Plenty) s-a înhămat la job şi a reuşit unul din lucrurile acelea rare: un story care nu iese copleşit din confruntarea cu Istoria.
Istoria este, totuşi, cît se poate de prezentă în The Reader, căci trecutul care nu trece rămîne prezent. Dar această poveste a unor vieţi care avansează privind înapoi nu are nimic din emfaza unor pelicule similare. Hare & Daldry ne arată, în schimb, felul cum un eveniment dramatic din trecut ajunge să fie "anesteziat" de dorinţa puternică de a trăi. De a trăi cu orice preţ - inclusiv acela de a considera trecutul, încheiat.
Este ceea ce face Hanna Schmitz, o fostă gardiană de la Auschwitz care, 13 ani după terminarea războiului, îl cunoaşte pe adolescentul Michael Berg. Michael (jucat cu o exuberanţă inteligentă de David Kross) are 15 ani cînd o-ntîlneşte pe Hanna (care are 36) şi se aruncă în prima lui experienţă sexuală cu fervoare şi naivitate. Secretele Hannei (ca de pildă faptul că preferă să i se citească, ideal înaintea sexului) rămîn secrete pentru Michael pînă cînd, ajuns student la Drept, asistă la un proces intentat unui grup de gardiene naziste (printre care şi Hanna). Michael află, atunci, că femeia pe care o iubise cu ardoarea oarbă a vîrstei ascundea nu unul, ci două secrete... Iar momentul în care Hanna, confruntată cu opţiunea de a-şi micşora vina, alege să-l ascundă în continuare pe unul din ele îţi ridică un nod în gît.
Oricît de dramatic, acesta este doar unul dintre firele poveştii; celălalt este relaţia propriu-zisă dintre Hanna şi Michael - cu tot ceea ce înseamnă tensiune erotică, experienţă versus inocenţă, complicitate, duplicitate şi cruzime. Dificultatea de a "tranşa" între acestea este la fel de mare ca şi dificultatea de a tranşa în vinovăţiile unui om. Anestezia operată de viaţă devine, aici, înţelegerea (matură) a faptului că vieţile oamenilor sînt un ghem de secrete şi contradicţii: a extrage un fir poate revela un secret, dar nu poate dezvălui întreaga încîlceală a ghemului. (Ca în filmele pentru adolescente.)
Kate Winslet este impecabilă în rolul Hannei. Duritatea personajului este perfect justificată de antecedentele sale, dar Winslet îi imprimă acele nuanţe mişcătoare ce te ajută să vezi că nu e decît o femeie simplă care vroia să "supravieţuiască". Şi care ajunge tîrziu, prea tîrziu, să înţeleagă ce i s-a întîmplat (ce li s-a întîmplat tututor germanilor). Ralph Fiennes (în rolul lui Michael la maturitate) este imaginea însăşi a acelei generaţii anesteziate: ardoarea adolescentă s-a scurs din el dimpreună cu dorinţa de justiţie, lăsînd în urmă un trup gol, amar şi confuz. La final, el o duce pe fiica lui la mormîntul Hannei şi-ncepe să-i povestească ceea ce am văzut - dar este mai mult un ritual pios şi obligatoriu decît o iluminare: nu poţi "transmite" tot ghemul mai departe, poţi doar lega firele unuia cu ale altuia. Iar dacă cititul înseamnă împărtăşirea unei experienţe - două fire legate în acelaşi ghem -, vieţile însele nu pot fi citite decît de cei care le trăiesc.
The Reader nu este un film simplu, dar este un film curat. Reţinerea (decenţa) de a "merge pînă-n pînzele albe" îi dă o anumită eleganţă ce poate fi interpretată (greşit) ca eschivă şi indecizie. Şi nu este (din fericire!) nici un film-"metaforă"; este un film care se confruntă, cu acele ocolişuri inerente unei poveşti complexe, cu ambiguitatea dintotdeauna a adevărului. O viaţă poate ajunge, uneori, capitol într-un proces; dar nicio viaţă nu poate fi citită ca simplă probă într-un dosar.
(versiune extinsă pentru LiterNet)