Este, de fapt, o femeie geloasă ţărişoara asta - Felicia, înainte de toate

Scriitor, scenarist, regizor de operă şi, din acest an debutant în lungmetraj cu Felicia, înainte de toate (regizat împreună cu olandeza Melissa de Raaf), Răzvan Rădulescu a povestit pentru HotNews despre ideea care a stat la baza filmului şi felul în care scrie, dar şi despre "sfâşietoarea" lipsă de comunicare dintre oameni, dublul complex pe care românii îl au în străinătate - unde nu se pot adapta, şi despre cum recunoaşte un român într-un aeroport străin.

Iulia Blaga: Eşti mulţumit de cum a fost primit filmul în România? Te aşteptai să facă mai multă vâlvă?
Răzvan Rădulescu: Mă aşteptam să facă exact vâlva pe care a făcut-o. Alţii se aşteptau la mai puţin. Cu o lună înainte de lansare, când ne gândeam la campanie şi, îţi dai seama, vindeam pielea ursului din pădure, vorbeam cu Ada Solomon şi îi spuneam: "Mi-ar plăcea să avem vreo 4-5.000 de spectatori". Ada m-a măsurat cu privirea şi a răspuns: "Dacă Jude cu Fata a făcut 1.300 de spectatori - şi era comedie, voi la ce vă aşteptaţi?"

I.B.: Aţi avut 3.604 de spectatori până săptămâna trecută, mai mult decât Das weisse Band / Panglica albă şi Un prophète? Eşti măgulit?
R.R.: Absolut deloc. Nu înseamnă nimic acest lucru. Înţeleg de ce au fost 700 de spectatori la Antichrist. Nu s-a dus buhul sau oamenii l-au luat de pe net. Filmul e probabil dificil şi antipatic - mie mi s-a părut o prostie fără margini - de Das weisse Band, însă, îmi pare foarte rău. Mi se pare că, după multe filme mediocre, Michael Haneke a făcut în sfârşit un film bun. Mă întristează de fapt foarte tare că sunt în general atât de puţini spectatori, că Porumboiu face doar 11.000 de spectatori cu Poliţist, adjectiv şi că cele mai mari scoruri sunt undeva în zona de 50.000.

I.B.: Unul dintre comentariile cele mai frumoase despre filmul tău e că eroina vorbeşte în numele tuturor copiilor care n-au avut niciodată curajul să le spună părinţilor lucrurile pe care tânjeau să le spună de-o viaţă întreagă. Ţi-ai propus să faci un pic de terapie cu spectatorii?
R.R.: Nu, chiar deloc. Sigur că m-a bucurat să citesc pe LiterNet.ro lucrul pe care l-ai enunţat - şi mi-a făcut mare plăcere -, dar cea mai mare plăcere mi-a făcut-o de fapt cineva de la vizionarea cu bloggeri care a spus că şi-a dat seama, văzând filmul, ce părinţi mişto are.

Nici măcar pentru Melissa şi pentru mine n-a fost un fel de terapie. Lucrurile nu arată nici pe departe atât de întins, de grav sau de sfâşietor în ce priveşte felul în care mă raportez eu la propria mea familie sau cum se raportează Melissa la familia ei.

Cred că eu şi ai mei ne-am spus lucrurile astea în forme mai crude, mai violente şi de mult mai multe ori, astfel că acum ne-am tăbăcit şi am ajuns să ne înţelegem destul de bine. Poate că mai interesant e de văzut cum funcţionează acest lucru în cazul Feliciei... în cadrul ficţiunii, unde conţinutul monologului ei pare enunţat pentru prima şi poate că şi pentru ultima oară. Îţi imaginezi că după ce i-a spus acele lucruri mamei ei se rupe pământul.

I.B.: Nu cred, pentru că mama ei pare să nu înţeleagă.
R.R.: Da sau nu, şi dacă nu înţelege, e de presupus că Felicia o să recidiveze şi e de presupus că deja în momentul în care o spune nu e la prima abatere - cel puţin eu aşa gândesc. Frumuseţea ficţiunii e că îţi permite să izolezi un astfel de moment şi să te gândeşti că ar fi unic.

I.B.: Dacă nici tu, nici Melissa nu aţi avut un conflict atât de puternic cu părinţii, cum aţi ajuns la subiect?
R.R.: Eu nu cred că de fapt conflictul în sine e dureros, cât lipsa totală a comunicării.

I.B.: Ăsta nu e un conflict?
R.R.: Nu, e mai degrabă o stare de fapt. E, până la urmă, cea mai leşinată şi mai vegetativă stare - aia în care te uiţi la om printr-un fel de tampon semi-opac şi nu ştii cum să-l atingi. Nu trebuie să te agiţi: te uiţi şi constaţi că nu se mai poate face nimic. Asta mi se pare sfâşietor, iar acest lucru, într-adevăr, îl simţim şi eu, şi Melissa.

I.B.: De când există povestea filmului?
R.R.: Din momentul în care am scris treatmentul, din 2007.

I.B.: Ai plecat de la o poveste pe care ai auzit-o?
R.R.: Nu. De fiecare dată când vreau să scriu - fie după ideea cuiva, fie după a mea - mă uit, aşa, la idee şi, dacă la un moment dat ceva mi se pare casant sau ironic, o îmbrăţişez şi o dezvolt. În acest caz mi s-a părut ironic ca cineva să-şi ia la revedere de la familie, ca în Stan şi Bran, şi, odată ajuns în aeroport, să trebuiască să se întoarcă acasă.

Ce mi-a plăcut e că era şi un fel de happy end aici. Dacă te temeai că n-o să-l mai vezi pe omul ăla niciodată - şi asta făcea despărţirea dureroasă -, faptul că trebuie să te întorci de la aeroport îţi mai dă o zi cu el, iar pe el îl face să creadă că tocmai te-ai întors de unde te ştia el plecată. Ideea mi s-a părut în acelaşi timp ironică şi înduioşătoare.

"Când regizezi în doi, beţia puterii se împarte"

I.B.: Cum e să scrii şi să regizezi împreună cu altcineva? Aţi avut - tu şi Melissa de Raaf - fiecare parcela lui? De pildă, scenele în care Felicia vorbeşte olandeza bănuiesc că erau făcute de Melissa de Raaf.
R.R.: Da, am lucrat la patru mâini în sensul în care filmul e o activitate sistematic explicită, adică una în care eşti tot timpul scos din fluxul creaţiei - de întrebările unuia, de deciziile pe care trebuie să le iei pe loc, de faptul că de fiecare dată trebuie să ai distanţă. Inclusiv faptul că te uiţi într-un video assist, printr-un vizor sau ulterior la nişte duble implică distanţă. Regia de film e una dintre cele mai explicite forme distanţate de expresie artistică, în vreme ce scrisul e una dintre cele mai implicite.

I.B.: Şi când sunteţi doi?
R.R.: Când sunt doi măcar ştii foarte limpede că beţia puterii se împarte, că e mai puţin primejdioasă şi că întotdeauna o să fie cineva care o să te bată pe umăr ca să-ţi spună că ai luat-o razna. Ceea ce s-a şi întâmplat, în ambele sensuri. Şi eu am bătut-o pe Melissa pe umăr de câteva ori.

I.B.: Pe de altă parte, dacă e ceva nereuşit, şi vina se împarte la doi şi nu se va şti cine e de vină.
R.R.: Eu sunt dispus să îmi asum toate vinile filmului ăstuia. De altfel, pe mine mă şi deranjează mult mai multe lucruri la el decât pe Melissa. Sunt detalii care n-ar spune nimănui nimic - de la felul în care respiră unul dintre personaje până la două fotograme în plus la o tăietură sau o pauză care e prea lungă. Pe mine aceste lucruri mă scot din minţi şi mă fac să închid ochii la cinema când le văd. Aici, Melissa şi cu mine suntem diferiţi: eu mi-aş dori să am şansa să mai fac o dată acest film (deşi e evident o absurditate), iar ea abia aşteaptă să facă altceva.

"N-aş lăsa niciodată replicile aşa cum le-am scris prima dată"

I.B.: Care e mecanismul după care scrii? Citeşti replicile tare să vezi dacă sună bine? Ai un carneţel în care notezi ce auzi în jur?
R.R.: Asta niciodată.

I.B.: Dar cum faci să sune atât de autentice replicile?
R.R.: Nu ştiu, le lucrez până la un nivel de artificialitate greţos, cred, ceea ce la face să sune atât de special încât lumea să-şi imagineze că nu pot fi decât autentice. Rar mi s-a întâmplat să fiu atent şi să notez ce spune cineva, dar într-adevăr pentru că felul în care persoana aceea le spune e extrem de special.

I.B.: E ceva ştiinţific în felul tău de a scrie sau e doar instinct?
R.R.: Nu ştiu.

I.B.: E metodă?
R.R.: Există o metodă, sigur. N-aş lăsa niciodată replicile aşa cum le-am scris prima dată şi le-aş tot scurta ca să fie ritmul bun şi ca undeva, din ciocnirea, din interacţiunea personajelor să iasă un fel de imagine despre disjuncţia tipică dialogurilor pe care le purtăm între noi.

I.B.: Deci ce e autobiografic în film?
R.R.: Cred că sora Feliciei, Iulia, e personajul cu care m-aş identifica cel mai tare pentru că, dacă e să mă gândesc într-o jumătate de măsură, mă gândesc atât la sora cât şi la fratele meu, mult mai mari, la faptul că provin - sora mea din familia anterioară a mamei mele, fratele meu din familia anterioară a tatălui, şi la faptul că m-au invidiat totdeauna (mi-a părut foarte rău de asta) pentru că eram copilul amândurora şi păream să mă bucur de mai multe avantaje decât ei.

"De la un punct încolo părinţii ajung să devină epitomul a tot ce crezi tu despre ţară"

I.B.: După ce au văzut filmul, ai tăi te-au dezmoştenit sau v-aţi apropiat mai mult?
R.R.: Nici nu ne-am apropiat, nici nu ne-am îndepărtat. Maică-mea citise scenariul şi a părut să n-aibă nicio problemă cu el. După ce a văzut filmul mi-a spus că e foarte diferit. Deşi i-am dovedit că e acţiune cu acţiune şi replică cu replică acelaşi ca în scenariu, a continuat să i se pară altfel. Pe urmă m-a chemat într-o dimineaţă, sub pretextul că vrea să-i schimb nişte perdele, să mănânc o mare omletă... cumpărase şi suc de portocale...

I.B.: Vroia să aveţi o discuţie?
R.R.: Nu, mă omenea. M-am apucat să schimb perdelele, am mâncat ce mi-a făcut ea acolo (pregătise multe), după care, ştii gestul, cu cuţitul printre dinţii furculiţei, zice: "Tu, dacă ai ceva să-mi reproşezi mie, să-mi spui." I-am spus: "Dragă, cred că ţi-am spus de atâtea ori ce am avut să-ţi reproşez. Cred că nu e nimic nou". "Mda, ai spus, sigur că ai spus. Atâta doar vreau să reţii: că eu sunt foarte mândră de tine." Asta m-a înduioşat foarte tare, mai ales că de 20 de ani buni încoace nu îmi mai spusese asta niciodată. De când am intrat în adolescenţă ai mei au încetat să mai fie mândri de mine.

I.B.: Ca să nu ţi se urce la cap.
R.R.: Da, dar şi pentru că, de fapt, nu am făcut nimic din ce şi-ar fi dorit ei. N-are sens să vă spun ce viitor proiectau ei pentru mine.

I.B.: Te-ai gândit ca relaţia pe care Felicia o are cu mama ei poate fi o metonimie pentru relaţia multor tineri cu România - o iubesc dar nu pot trăi decât departe de ea?
R.R.: Ah, sigur că da. Eu mă gândesc de foarte mult timp - şi avem un schimb kilometric de SMS-uri cu Andrei Ujică (n.red. - care locuieşte în Germania), legat de un topic constant - revenirea în ţărişoară, la sânu-i dalb - scris "sinu-i".

I.B.: Ca în "sinus".
R.R.: Ca la Bolintineanu. Ţărişoara care te primeşte şi care la un moment dat nu mai este atât de binevoitoare cu tine dacă ai trădat-o sau dacă ai bârfit-o. Este, de fapt, o femeie geloasă ţărişoara asta. Sigur că mă gândesc la asta. Nu cred, însă, că am aplicat grila asta la Felicia.... Eu n-aş pleca niciodată din ţară, oricât de prost m-aş înţelege cu ai mei. Dar mi se pare că observaţia e corectă. Da, cred că într-o anumită măsură şi de la un punct încolo părinţii ajung să devină epitomul a tot ce crezi tu despre ţară.

I.B.: Mai pe româneşte?
R.R.: Ajung să înmagazineze cel mai reprezentativ concentrat a ce este ţara pentru tine. Pentru că sunt un bărbat şi o femeie, pentru că trec prin toate circumstanţele care i-au format şi pentru că sunt suficient de bătrâni încât experienţa lor de viaţă să poată acoperi, de fapt, tot ce poţi concepe ca istorie recentă. În cazul alor mei aşa şi e. Mama are 83 de ani. Ea e tot ce pot palpa despre istoria recentă. Restul încep să fie lucruri din cărţile de istorie - despre Bolintineanu, Bălcescu, Revoluţia Franceză şi aşa mai departe.

I.B.: Ai spus într-un interviu că românii au un dublu complex faţă de Occident - unul de superioritate şi altul de inferioritate. S-a mai modificat acest complex în ultimii ani?
R.R.: Nu, nu cred. E un sentiment tipic provincial. Şi nu e vorba despre faptul că România e o provincie faţă de alte state sau despre oamenii care nu trăiesc în Bucureşti. Vorbesc despre provincia interioară. Cred că foarte mulţi oameni - din motive care îmi scapă (şi printre ei mă includ şi pe mine) -, sunt cetăţenii propriei provincii interioare. Asta ne face ca în momentul în care ne ducem în străinătate să avem acest complex simultan de inferioritate şi de superioritate.

De fapt, ne adaptăm greu şi ni se pare nedemn să facem efortul de a ne adapta pentru că am demis deja valorile la care credem că ar trebui să ne adaptăm în momentul în care ne-a fost greu să ne adaptăm la ele. Am cunoscut foarte mulţi români în Occident cu nasul pe sus, dar care de fapt erau extrem de amărâţi.

"Eu îi recunosc pe români după pantofi"

I.B.: E şi vina comunismului în asta, nu?
R.R.: Da, cred că anii ăştia de comunism au o mare vină.

I.B.: Ne-au hrănit dublul complex.
R.R.: Şi ne-au făcut să credem că lucrurile minuscule pe care le facem sunt de o importanţă capitală şi că lucrurile importante pe care le facem nu contează pentru că nu plac nimănui.

I.B.: De ce într-un aeroport străin ştim imediat cine e român?
R.R.: Eu îi recunosc pe români după pantofi, după pantaloni şi după tricouri. Mai rar după figură.

I.B.: Adică se îmbracă prost?
R.R.: Nu neapărat.

I.B.: Provincial?
R.R.: Da. Iar un român îmbrăcat bine îl recunoşti pentru că se îmbracă prea bine. Nici măcar nu suntem pe extreme. Cred că ce reuşim tot timpul să ratăm este linia justă. Nu reuşim să captăm niciodată lungimea justă de undă, "l'air du temps", nu ştiu cum să-i spun. E ceva care ne scapă sistematic. Dacă nu ar fi aşa, atunci ne-am putea numi adaptaţi.

I.B.: Care a fost pentru tine partea cea mai iritantă la postura de regizor? Faptul că erai deranjat din procesul creator?
R.R.: E foarte greu să te gândeşti la un proces creator pentru că nu ai niciun moment de singurătate acolo. Nu există viaţă privată pe platou. De la un moment dat nu mai există nici odihnă şi devine îngrozitor.

I.B.: Deci a fost nasol.
R.R.: Nu, experienţa e ca la droguri, de aceea ai şi sevrajul de după. Te scoli la ora 5 dimineaţa ca să ajungi la ora 7 la Otopeni pentru că acolo e deja instalat tot ce trebuit instalat - lumini, set-ul şamd -, actorii sunt machiaţi, trebuie să începi repetiţiile. La 7 seara termini, după ce s-au frecat nu ştiu câte mii de oameni cu bagaje, anunţuri şi aşa mai departe. La 9 seara ajungi la casa de producţie, vezi dublele din ziua respectivă, discuţi ce n-a funcţionat. La 12 noaptea mai sună încă nişte telefoane. La 1 te bagi în pat, nu poţi să adormi, adormi la 2.Te scoli la 5. Timp ce cinci săptămâni cum arată asta? Când se termină filmările, evident că tot la 5 te scoli, după care te uiţi la o zi care e lungă şi goală. Şi asta e nasol.

I.B.: Bun, şi după ce termini filmul şi te odihneşti ai vrea să faci film din nou, nu?
R.R.: Trebuie să faci film din nou sau trebuie să faci ceva care are legătură cu filmul ăla pentru că, dacă nu, intri în sevraj. Sevrajul de după, care ţine vreo două săptămâni, e cel mai nasol moment din experienţa mea de regizor. Depresie. Lipsă de scop. Stări neuro-vegetative proaste.

I.B.: Cum te-a ajutat în regia de film diploma de regizor de operă pe care o ai de la Conservator?
R.R.: Pe loc, nu m-a ajutat. Dar în felul în care am gândit scenariul, ca pentru mine, da, are multă legătură cu opera. În definitiv, pot să spun doar atât, că lăsând la o parte structurile dramaturgice şi ce se scrie în manualele de dramaturgie de cinema, dacă te uiţi cu atenţie la structura Feliciei..., o să recunoşti duete, recitative, terţete, iar la sfârşit Felicia va cânta o mare arie de bravură. Nu m-am gândit de la început la asta, însă în momentul în care mi-am dat seama, mi-am dat seama că de fapt scrisesem pentru mine.