Ăsta-i titlul unui clasic cu Belmondo, văzut pe vremuri, la Studio, la matineu - avem şi poliţişti şi delincvenţi în cele ce urmează, dar nu de asta m-am gândit la el. Am văzut trailerul pentru Poker şi am decis că nu mai calc în viaţa mea la un film de Sergiu Nicolaescu - nu, nici ăsta nu-i motivul. Mă bucur pentru succesul de public al "fluierului" fraţilor Mitulescu, deşi m-am plictisit să tot spun cui vrea să m-asculte că-i tare departe de a fi o lumină - nope, nici asta nu-i. M-am ramolit, asta e - hai să vedem cum e recolta filmelor recente, până nu le uit şi pe astea.
Cop Out/Poliţai în misiune (*, regia Kevin Smith) este, depinde de unghiul din care privim, fie cel mai mare&ruşinos sellout al independentului american, fie cel mai mare&bănos succes al independentului american. Indiferent de unghi, Cop Out (film-comandă, care iniţial se chema A Couple of Dicks, infinit mai potrivit) este un Kevin Smith doar cu numele - nici vorbă de vechii amici din New Jersey, de universul din Clerks, Mallrats sau Chasing Amy, de vulgaritatea deopotrivă delicioasă, intraductibilă şi percutantă. Avem vulgaritate, să nu fiu înţeles greşit, dar din cea ieftină, cumpărată de la magazinul din colţ, care tocmai a dat faliment. Şi mai avem două "performanţe" la limita bunului simţ actoricesc - Tracey Morgan face cam ce face şi-n 30 Rock, numai că mai indigest, iar Bruce Willis nu face aproape nimic, ceea ce-i, oricum, prea mult. Scena de început, în care ţi se repetă, ad nauseam, că ai de-a face cu un "homagiu" (48 de ore, Beverly Hills Cop, etc.) şi-n care se citează replici din clasice felurite ("These are not the droids you're looking for...") rămâne singura hazlie - e normal, vorba unui critic yankeu, a fost "scrisă" de alţii.
The Road/Drumul (****, regia John Hillcoat) este mult-amânata adaptare după romanul omonim (şi premiat cu Pulitzer) semnat Cormac McCarthy. Regula nr.1 spune să recenzăm filmul, nu cartea - ca să fiu sigur, m-am ferit s-o citesc, aşa că şade şi acum, netulburată, pe noptieră. Regula nr. 2 spune ceva de un sac şi de un pom lăudat - ei bine, e mai greu de respectat. The Road părea, pe hârtie, filmul filmelor post-apocaliptice. Cu tot respectul pentru George Miller, nu văd alegere regizorală mai bună decât John Hillcoat - vechiul prieten al lui Nick Cave, împreună cu care a realizat brutalul Ghosts... of the Civil Dead şi răvăşitorul The Proposition. Cei doi se pregătesc pentru adaptarea ultimei cărţi a muzicianului, The Death of Bunny Munro, cu titlul - "cohenian" - Death of a Ladies Man, dar să nu divagăm... Nick Cave apare aici "decât" în ipostază de compozitor (împreună cu Warren Ellis), dar povestea tatălui (Viggo Mortensen, descins parcă dintr-un Tarkovski) care călătoreşte împreună cu fiul său printr-o Americă pustie&dezolantă, îngrozit de foame, de canibalism, de oameni, putea foarte bine să se regăsească într-una dintre faimoasele-i balade criminale, pe care unii le socotesc morbide. Uite un epitet bun pentru The Road - se mai pot adăuga deprimant, disperat, definitiv. Giganţi mai mari (Robert Duvall) sau mai mici (Guy Pearce) apar episodic, dar nu vă lăsaţi înşelaţi nici măcar de prezenţa pe generic a Charlizei Theron (flashback-uri inexistente în roman, mi se şopteşte) - suntem într-un film în două personaje, dintre care unul nu poate să spere, iar celălalt nu ştie. De înţeles - uitaţi-vă în jur, pentru ce mama dracului ne mai încăpăţânăm să supravieţuim?!
Hot Tub Time Machine/Teleportaţi în adolescenţă (***, regia Steve Pink) este, probabil, comedia anului - în măsura în care The Hangover a fost comedia anului 2009. Şi numai dacă Cemetery Junction nu mai vine la noi la cinema... Adevărat, titlul e idiot şi-n engleză şi-n română, dar e cât se poate de exact în ambele limbi. Şi, o să râdeţi, cât se poate de fermecător. Pretext pentru un remember optzecist aplicat, deşănţat şi... faultat (n-am găsit altă rimă), susţinut de re-revelaţiile Craig Robinson şi Rob Corddry, pigmentat de "icon"-urile 80's Motley Crue, Poison, Cutting Crew (pe soundtrack), Chevy Chase (guru temporal), Crispin Hellion Glover (bellboy ciung) şi, mai ales, John Cusack himself, care-şi aduce aminte cu mare plăcere de filmele care l-au lansat, în general, şi de Better Off Dead, în special. Regizorul Steve Pink (bun prieten cu John - au scris împreună High Fidelity şi subevaluatul Grosse Pointe Blank) foloseşte şiret lecţiile învăţate din Back to the Future şi reuşeşte, alături de indivizii sus-menţionaţi, ceea ce nimeni nu mai credea că-i posibil - o comedie inteligentă, în care călătoria în timp e o pârghie, nu un concept. Guys, I just died in your arms tonight...