Bucuria de a fi om - Biutiful

Film câştigător al premiului pentru cel mai bun actor (Javier Bardem) al Competiţiei Oficiale a Festivalului Cannes, 2010

Un chip obosit te priveşte direct în ochi: nu e povestea unui om, e povestea omenirii. Un wild ride prin iubire, familie, afaceri, haosul urban al Barcelonei şi alte nenorociri de gen, e însumat în câteva lacrimi abia vizibile. Posterul simplu cu un prim-plan al actorului principal Javier Bardem spune cam totul despre Biutiful, noul film al lui Alejandro González Iñárritu: când află că are cancer, Uxbal încearcă să-şi facă ordine în viaţă.

După trei filme realizate în colaborare cu scenaristul şi scriitorul Guillermo Arriaga, regizorul mexican a devenit şi scenarist pentru al patrulea. Dacă până acum numele Iñárritu era asociat cu cronologii fragmentate şi naraţiuni care trec una pe lângă alta, Biutiful porneşte cu o altă intenţie: de a spune povestea unui singur personaj central, în jurul căruia se adună totul, pe umerii căruia cade toată lumea.

Deşi personajul în cauză e mai mult un suport în jurul căruia se adună sub-plot-uri, pelicula e una a chipurilor filmate strâns, a privirilor grele, a îmbrăţişărilor amare în interioare soioase. Fiecare cadru e frumos în cel mai estetic sens al cuvântului, dar frumuseţea doare: filmul devine din ce în ce mai greu pe măsură ce sănătatea protagonistului intră în cădere liberă.

Să pui toate răutăţile contemporane pe umerii şi în cearcănele unui singur protagonist putea deveni un exerciţiu de milă, dar alegerea lui Javier Bardem, câştigătorul premiului pentru cel mai bun actor din competiţia oficială, face mai mult decât să salveze filmul. La acelaşi nivel e şi Maricel Álvarez, care, în rolul fostei soţii, pendulează între două extreme, între masa în familie şi patul cumnatului. Pentru cei doi copii ai lui, singura căldură simţită acasă vine de la o lampă care cică ar vindeca tulburarea bipolară.

În cele câteva luni care i-au mai rămas, omul care a văzut şi a făcut prea multe încearcă să-şi plătească păcatele cu fapte bune şi cu afecţiune parentală. E însă posibil aşa ceva? Un act de caritate se transformă în crimă, o încăpere plină cu victime se transformă în fantome care bântuie conştiinţa lui Uxbal. Micii demoni personali ai fiecăruia strică orice planuri familiste. Ce moştenire lasă ziua de azi pentru mâine?

Nu doar frumuseţe scrisă greşit, ci şi mecanisme de apărare folosite greşit: oamenii mari au mai multe dileme decât răspunsuri. Cineastul nu îşi judecă personajele şi nu face morală, în lumea lui fiecare-se-descurcă-cum-poate nu mai există bine sau rău: există doar durerea şi bucuria de a fi om şi de a da asta mai departe.