Suferinţa sub sticlă - Biutiful

Biutiful este al patrulea lungmetraj al regizorului mexican Alejandro González Iñárritu, a cărui activitate de până acum a constat în vizitarea unui suflet zdrobit după altul. Până acum, am fost înţelegător cu cinema-ul propus de Iñárritu, am fost de partea lui: ceea ce încearcă el să facă nu este pur şi simplu să înghesuie năpaste pe bandă de celuloid (după cum a fost acuzat), ci să caute, să se afunde în suferinţa umană ca în mijlocul ei să găsească ceva frumos. Acel "ceva frumos" se referă la dragoste, iertare, izbăvire, renaştere şi alte experienţe transcendentale. Dar, de la un punct încolo, oi fi eu singurul care vede ceva cel puţin dubios în cineva care promovează cu atâta sârguinţă, cu atâta insistenţă şi cu atâta fast aceste valori? Problema cu Biutiful este că îţi bagă degetele sale de mântuitor de suflete atât de adânc în ochi, încât în cele din urmă rişti să rămâi orbit de toată această paradă de idei nobile (apropo, citiţi şi dedicaţia din finalul filmului).

Asemenea lucruri se puteau discuta şi în cazul lui Amores perros, 21 Grams sau Babel, însă acele filme ieşeau mult mai curat de sub asemenea acuzaţii, deoarece erau mai sincere în abordare. Nu e nimic rău în a face filme pe aceeaşi temă (mulţi din marii regizori asta făceau), însă devine o problemă când te tot întorci la ea chiar în aceeaşi formulă: personajului X îi moare copilul, personajului Y îi moare soţia / soţul, personajul Z se trezeşte cu un cancer metastatic de prostată, dar personajul X îl iubeşte pe Y, Z îl iubeşte pe X ş.a.m.d., iar prin dragoste cunosc pacea. E un cinema interesant şi provocator, până când generozitatea cineastului îl împinge până într-acolo unde îl binecuvântează pe personajul X cu de toate: rude moarte, omoruri din culpă, conştiinţă sfâşiată de vinovăţie, o fostă soţie depravată şi (bonus) o tumoare în stare terminală. Acesta este Uxbal, jucat de fascinantul actor Javier Bardem, care îşi câştigă existenţa din plasarea în diferite slujbe a imigranţilor ilegali şi (parţial) din asumarea rolului de medium la cerere. Lucrurile acestea cu care se ocupă se pare că nu prea îi dau multă pace dar, chit că încearcă să îşi păstreze o anumită verticalitate în raport cu acestea, totul e spulberat atunci când se vede responsabil de moartea unor chinezi, cărora le cumpărase un radiator pentru cămara unde erau ţinuţi la un loc şi care, într-o noapte, mor intoxicaţi cu gaz. Fosta sa soţie e dependentă de alcool şi droguri şi se culcă cu fratele său. Unii din imigranţii ilegali de care se ocupase sunt luaţi la închisoare, lăsând în urmă neveste şi copii neajutoraţi. El însuşi află că mai are câteva luni de trăit şi nu prea ar avea cine să se ocupe de copiii săi. Dacă o asemenea enumerare de nenorociri pare involuntar ridicolă, observ că rezumatele filmului o voalează un pic, evidenţiind, înainte de toate, că Biutiful este un film despre un "bărbat în cădere liberă". Asta da cădere. În loc de exploatare a conceptelor de suferinţă, vinovăţie, fatalism, purificare (etc), nu pare totul mai degrabă o plasare a suferinţei umane sub un clopot de sticlă, din afara căruia cineva o contemplează cu o anumită fixaţie? Nu stârneşte această fixaţie suspiciunea că acel cineva începe deja să-şi vândă "marfa" unui anumit public susceptibil la un asemenea ton grav-mizerabilist? Or, dacă ar fi aşa, asta nu l-ar face pe acel cineva decât un Woody Allen într-o versiune sado-maso.

Ei bine, pe lângă toate acestea, Iñárritu mai introduce şi un element supranatural, deoarece Uxbal pare să poată comunica cu morţii. Nimic nu lasă impresia că Uxbal ar înscena toată treaba, iar această ultimă descoperire a lui Biutiful nu prea funcţionează, iar dacă funcţionează, nu o face la un nivel mai ridicat decât acela de abureală cu iz suprarealist. Deşi viziunile sale sunt făcute cu un simţ admirabil pentru detalii lugubre şi au panaşul lor vizual, din punct de vedere dramaturgic nu sunt exploatate altfel decât ca "rotiţe" în schema iniţială despre destin, însă fără prea multă elocvenţă spirituală.

Dacă ar trebui să recomand Biutiful, un film de altfel înălţat de multe scene de sensibilitate între părinţi şi copii, între iubiţi, între prieteni, probabil cel mai bun argument pe care l-aş putea oferi este Javier Bardem, unul din puţinii actori care încearcă să joace, de fiecare dată, un personaj, şi nu pe ei înşişi într-o formă sau alta. În evoluţia sa pe parcursul filmului, când cearcănele sale se măresc şi faţa sa devine din ce în ce mai lividă, Bardem pare cel mai fascinat de soarta personajului pe care îl joacă: nu există niciun automatism în jocul său actoricesc (spre deosebire de scenariul ce îi este oferit sau de regia ce îl îndrumă înspre ea). Nici el, nici impecabila imagine a lui Rodrigo Prieto, nici muzica mereu discretă a lui Gustavo Santaolalla nu fac din Biutiful un film prost, dar dacă cineva îl trage în jos, acela este însuşi Iñárritu, care îşi reduce cinema-ul la nişte manevre brutal-grosolane despre tot felul de năpăstuiţi. Încercările sale de a transforma "căderea" lui Uxbal în ceva poetic eşuează, teritoriu pe care Kurosawa făcuse ceva frumos: Ikiru.

_{***Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)}