Alejandro González Iñárritu e talentat ca regizor (ca găsitor / constructor de ambianţe, chipuri şi detalii expresive), însă concepţia lui despre tragedie este una grosolan-aditivă, constînd în aglomerarea a cît mai multe evenimente şi elemente funeste sau morbide într-un interval de timp scurt din existenţa unui grup restrîns de personaje. Năravul lui de a supraîncărca este mai pronunţat ca oricînd în Biutiful (cel de-al patrulea lungmetraj al său şi primul de la despărţirea de scenaristul Guillermo Arriaga), în care:
1) eroul (Javier Bardem) se stinge de cancer pe toată durata filmului;
2) personajul respectiv îşi cîştigă existenţa (în parte şi) din vorbitul cu spiritele morţilor - de exemplu, îl vedem la lucru între sicrie deschise conţinînd cadavrele unor copii;
3) condamnarea la moarte îi vine tocmai într-un moment în care e ocupat cu exhumarea şi incinerarea trupului parţial descompus al tatălui său, prilej de a mai medita un pic şi lîngă sicriul deschis al acestuia;
4) în aceeaşi perioadă, el descoperă că unul dintre cei doi copii ai săi e maltratat cu regularitate de mama sa cea labilă psihic;
5) şi tot în aceeaşi perioadă, el provoacă moartea prin asfixiere a unui grup de muncitori ilegali chinezi, de plasarea cărora se ocupase şi cărora nu dorise decît să le îmbunătăţească viaţa, cumpărîndu-le calorifere electrice şi radiatoare.
Oare ce l-a făcut pe Iñárritu să se oprească aici? Dacă metoda lui de construcţie dramaturgică este să toarne nenorociri şi morbidităţi una peste alta, ce-l împiedica să mai toarne una sau două - băieţelul protagonistului ieşind din casă şi o ţiglă căzîndu-i în cap, fratele protagonistulului alunecînd în cadă şi rupîndu-şi gîtul? Doar s-a mai auzit de asemenea cazuri - de părinţi care au căzut cu avionul la aceeaşi oră a dimineţii la care copiii lor erau călcaţi de tramvai, iar bunicii acestora făceau infarct. Problema, desigur, este că, deşi asemenea acumulări nu sînt imposibile în viaţa reală, ele sînt extrem de riscante în dramaturgie: dată fiind uşurinţa cu care dramaturgul poate mobiliza astfel de întîmplări şi situaţii, îngrămădirea lor una peste alta poate ajunge foarte repede ca, în loc să reflecte mai ştiu eu ce "tragism" sau "mizerie" a "condiţiei umane" (în cazul de faţă, recurenţa planurilor-detaliu cu jetul de urină-plus-sînge al eroului, care loveşte closetul, indică în mod infailibil o ambiţie de genul ăsta), să nu mai reflecte decît felul arbitrar în care dramaturgul îşi exercită puterea. Prezentîndu-ne evenimentele într-o ordine necronologică sau răsfirîndu-le pe glob, fostul scenarist al lui Iñárritu reuşea întrucîtva să mascheze această arbitraritate îndîrjit-morbidă, ba chiar s-o promoveze la rangul de (dubios) principiu mistic, dar, lucrînd cu doi noi co-scenarişti, Armando Bo şi Nicolás Giacobone, Iñárritu nu mai are acest meşteşug; cusătura de aici e foarte groasă. Dacă voia să facă un film despre un om care moare, ce nevoie mai avea de tragedia muncitorilor chinezi şi de umplutura mizerabilistă cu mama nebună şi copilul maltratat? Dacă voia să investigheze cinstit poziţia ambiguă a eroului faţă de muncitorii clandestini pe care îi plasează - în ce măsură e protectorul şi în ce măsură e exploatatorul lor? -, atunci nu trebuia, oare, să înceapă prin a se debarasa de toată ornamentaţia aceea gotică a comuniunii-cu-copii-şi-taţi-morţi-în-sicrie-deschise? Despre ce e vorba, de fapt, în acest film (nepunînd la socoteală slăbiciunea actorilor în general şi a lui Bardem, în cazul de faţă, pentru exerciţii de martirologie)? Cu eroul său condamnat, care vrea să facă o faptă bună înainte de a muri, Biutiful pare un fel de replică la clasicul Ikiru al lui Kurosawa, dar, în timp ce Kurosawa avea grijă ca filmul său să fie tot timpul "la obiect", Iñárritu îl îngraşă pe al său cu fel de fel de ingrediente macabro-mizerabilisto-melodramatice, pînă cînd devine monstruos de balonat.
Ce-ar fi de salvat din el? Ei bine, mediile barceloneze marginale prin care se învîrte eroul sînt destul de imersive: locurile de filmare sînt numeroase; tranziţiile de la o secvenţă la alta, în prima parte a filmului, tind să fie uşor dezorientante spaţial, temporal şi cauzal; personajele ne sînt prezentate mai degrabă abrupt - sîntem aruncaţi în mijlocul unor activităţi de-ale lor, dar apoi sîntem lăsaţi să aşteptăm, preţ de mai multe secvenţe, pînă să ni se dea şi contextul din care să putem înţelege activităţile respective; domină cadrele strînse - efectul de dezorientare spaţială se datorează şi frecventei absenţe a tradiţionalului plan de ansamblu de la începutul unei secvenţe. Toate astea creează cu succes un efect de vieţi trăite de azi pe mîine şi înghesuite în apartamente strîmte. Dar, în condiţiile în care imigranţii africani şi chinezi nu există în film decît ca obiecte generice (şi exotice) ale paternalismului lui Bardem, efectul e pitoresc şi atît. Nimic nu e sondat temeinic în acest film - nici vieţile lor, nici moartea lui - nimic nu-i altceva decît încă un lemn (şi încă unul, şi încă unul) aruncat în focul unei lamentaţii me(ga)lodramatice apropo de tot şi de nimic.
Melodramatism bulimic - Biutiful
Andrei Gorzo
Regia: Alejandro González Iñárritu Cu: Javier Bardem, Maricel Álvarez, Hanaa Bouchaib, Guillermo Estrella, Eduard Fernández
3 comentarii
- Asa, asa[membru], 11.04.2011, 16:58
...cineva trebuie sa mai si dea de pamant cu filmele lui Inarritu, care presupun o intoarcere la aceleasi teme, in aceeasi formula, intr-un mod din ce in ce mai afectat-tragico-masochist. Pretul este probabil indignarea publicului-tinta al mexicanului, dar face bine - asemenea cronici isi ating scopul macar daca unul din ei ajunge sa-si puna macar cateva semne de intrebare legate de valoarea artistica a acestui film.
- Bulimie a criticiiMicheline, 11.04.2011, 18:38
Desi aparent o critica profi, ea pacatuieste prin faptul ca vede detaliile filmului nu filmul insusi. Melodrama nu presupune neaparat un rabat de la arta. Inarittu reuseste sa transforme o drama umana intr- o tragedie prin leitmotivul filmului - familia, visul unei familii fericite pentru care toti sunt dispusi sa faca orie chiar si sa ucida . E ceea ce ii uneste de fapt pe toti pe seful chinez, pe negrul din Senegal, pe eroul principal, chiar si pe politistul corupt. Toti traiesc prin pentru copii, tuturor familia li se pare o forma de a lupta cu moartea, cu uitarea. Bardem e disperat nu numai camoare ci mai ales ca va fi uitat de copiii sai. E ceva deopotriva animalic si sublim in aceasta raportare la ceea ce apare scris pe desenul unui copil "biutiful" . Nu e un film in care Bardem moare tot timpul e un film in care toti mor intr- un fel sau altul...moartea e un mod de a spune o poveste dincolo de moarte. Moartea tatalui ne spune povestea generatiilor si a roului tatalui, e un omagiu extraordinar al paternitatii. Moartea chinezilor si a copiilor ne spune povestea absurditatii, a nedreptatii vietii si a durerii imigratiei. Moartea celui ucis de tigru ne spune povestea animalitatii, a nerecunostiintei. E un film si despre imcapacitatea de a face bine - eroul vrea sa ajute imigrantii si le face rau, sotia lui vrea o familie si o distruge prin tot ceea ce face. E povestea vietilor de imprumut...
E un film magnific o oda adusa familiei. Pacat ca articolul critica padurea din cauza unor copaci a caror specie nici macar nu o stie....
Ji
-
- RE: Bulimie a criticii[membru], 13.04.2011, 19:04
Chestia cu critica pădurii din cauza unor copaci a căror specie nu o ştie gorzo se întoarce împotriva filmului. E în filmul ăsta un aşa amestec prostesc de specii, că nenorociţii ăia de copaci nu lasă deloc imaginea unei păduri, ci a unor caricaturi. Totul e caricatură, şi viaţa şi moartea. Sentiment cumplit de lumînare arsă de pomană, e vorba de lumînarea aia cu care inarritu a căutat nenorocirea
Resurse
Alte linkuri: imdb.comAlte articole de Andrei GorzoCronici ale altor filmeArticole similare
Suferinţa sub sticlă - Biutiful / Andrei BanguUxbal's Adagio - Biutiful / Eva WeissmanCannes 2010 - Festival de criză? / Costin ComănescuIntimitatea cu moartea - Biutiful / Gloria-Mona SauciucBucuria de a fi om - Biutiful / Andreea DobreToate articolele despre BiutifulScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate