Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Biutiful

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Uxbal's Adagio - Biutiful


martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

"Biutiful is the story of Uxbal.
Devoted father. Tormented lover. Mystified son.
Underground businessman. Ghost seeker.
Spiritual sensitive. Consumer goods pirate.
Guilty conscience. Urban survivor.
A man sensing the danger of death.
Who tries to reconcile with love,
Yet fails.
Who hungers to do the right thing,
But stumbles.
Whose heart is broken, seduced, emptied...
Then filled with more than desire.
He has blood on his hands.
Weight on his soul.
Urgency in his every breath.
He may lose it all yet suddenly...
In a kind of midnight
Finds everything to give.
Sometimes our lives are like this:
Fractured, overpowering, emotionally electric
And still breathtakingly beautiful."
(Alejandro González Iñárritu)



Dacă vreţi să priviţi îndeaproape un om care ştie că moare, să vă priviţi îndeaproape existenţa ca una tragică, finită, pentru ca adevărul să se poată formula între aceşti pereţi şi nu altcum sau altundeva, zburătăcind bezmetic, dacă vă interesează adevărul nu doar ca problemă filozofică, dacă vreţi să trăiţi circa 148 minute privind chipuri şi mai ales spaţiile întregi dintre ele, ceea ce se uită ori se tace după obicei, dacă vreţi să vedeţi interioare sărace, esenţiale pentru viaţa care şi-a uitat elementele simplităţii, ceruri întinse, păsări zburînd, un om respirînd şi trăindu-şi limita cu greutatea unui corp pe care trebuie să şi-l asume, să şi-l facă pînă la sfîrşit corpul său, dacă vreţi să vedeţi cum poate fi un sfîrşit măcar puţin înţeles, simţit şi văzut de un om şi de camera de filmat care vede acest om şi de privitorul care vede acest om pe un ecran circumstanţial, dacă vreţi să empatizaţi sau nu cu un personaj incomod pentru că este întotdeauna acolo, dacă vreţi să înţelegeţi cît de fragili sîntem, unde ne stă puterea (în ce slăbiciune) şi ce fel de slăbiciune e aceea a unui om care nu mai are distanţe de negociat între el şi slăbiciunile acumulate, care luptă cu fiecare secundă ca să şi-o cîştige, pentru el, dar mai ales pentru alţii, care ştie acum, în proximitatea a ceva ce nu ştie, deşi are darul de a vorbi cu morţii, aşadar care ştie cu vertiginoasă exactitate cît e real dintr-o secundă ce se scurge, o cîntăreşti aşa cum ai gusta vinul, cu toate papilele sufletului, călătoria lui Uxbal e cea a trezirii sale, nicicînd nu sîntem mai treji decît atunci cînd apropierea propriei morţi trece din gînd în vene, ca un sînge curăţat de iluzii, ce frumos e filmul acesta care te ţine aproape de Uxbal şi de Marambra, soţia lui umbroasă puţin şleampătă şi vorbăreaţă, iubitoare şi pasionată, alunecoasă şi tristă, odată fericită, însă ruptă în două de maladia ei, ea poate rămîne aici, încă se îndoieşte, şi îi face bine lumina, ştie să-i mărturisească lui Uxbal totul, purificator şi simplu, atît cît putem face pentru o moarte necunoscută, a ei ori a lui Uxbal, cel care trăieşte în Barcelona şi intermediază între autorităţi şi imigranţi, fie ei africani ori asiatici, care dorm în subsoluri, care n-au viitor, la fel ca Uxbal; aceşti oameni reali, mînă de lucru ieftină, grupuri umane dislocate dintr-o sărăcie în alta, pentru a tranzita cîţiva euro, cîţiva ani din viaţa lor sau poate întreaga lor viaţă, cîteva nopţi, relaţiile care se stabilesc pe acest palier al existenţei, ai zice subteran, pentru că mai puţin vizibil, ascuns privirilor turistic dresate, nimic nu e aici pavoazat, ci doar lăsat sa fie privit, vezi, aşadar, viaţa care curge pe străzi în Barcelona, şi în case în care oamenii mănîncă şi dorm, fără o viziune estetică asupra lumii, ci doar una vital etică, sau mai mult vitală decît etică, o viziune-vedere, ceea ce vezi în faţă nu mai e, la limită, interpretabil, ci doar văzut, adică simţit, ţi-e foame şi de aceea mănînci, dar poţi să-ţi imaginezi ce ai vrea să mănînci, şi poţi gîndi mai mult decît poţi avea, şi de aceea poţi simţi, presimţi şi crede, de aceea poţi visa aievea şi poţi trăi văzînd, pentru că ai mai mult decît ceea ce te poate înşela, ai cîştigat, în lupta asta, pentru că ai vrut, pariul e că oamenii sînt aproape de ceva real cînd sînt mai aproape de lucruri, şi sînt mai aproape de lucruri cînd sînt mai săraci de lucruri, cînd interpretarea lumii (fie şi printr-o viziune artistică, filmică) devine una cu lumea aşa cum Uxbal se întîlneşte cu moartea sa, ori se apropie de ea, ne ia de mînă înspre ea, sîntem acolo martori precum o soţie lîngă patul celui plecat, o cameră simplă, un pat în care poate femeia care stă acum pe scaun şi bărbatul întins acum pe pat s-au iubit într-o viaţă care încape acum în această cameră, atît de mică e viaţa, cumva viaţa se epurează de întîmplări, şi se apropie încet de obiecte, de obiectual; Uxbal vorbeşte cu cel mort, căci natura lui e aceea a intermediarului, un fel de Caron fără pretenţii, e şi aşa destul de singur printre morţi, el însuşi va deveni unul, a şti că mori e şi asta un fel de răsplată pentru faptul că alţii care au murit au încă ceva să îţi spună, el ia banii, îi dă mai departe, multe cadre în acest film stau pe un astfel de schimb, a da - a primi ceva ce înseamnă schimbul însuşi, banii, volatili, folositori, ucigători, Godard spunea într-un interviu din 1980 că filmele lui sînt un fel de obiect de schimb "ce să rămînă din viziunea mea?..." "I wouldn't put it in that way", important e că văzînd filmul îl ai de acum cu tine, şi că îţi aminteşte că exişti, că eşti, în caz că ai uitat că exişti. Nimic mai mult. Filmul ca... un credit card, "something to exchange by it", spune Godard. Filmul ca mediu, prin excelenţă interval, şi mediu şi produs de schimb, şi schimbul însuşi şi ceea ce se schimbă. Important e ca el să lege - oameni, idei, orice poate să ajute în acest schimb;
iar acest ultim film al mexicanului Alejandro Gonzales Iñarritu (după Amores Perros, 21 Grams, Babel) o face într-adevăr; Iñarritu spune (aici) că a vrut ca Uxbal sa fie el însuşi o scenă, o intersectare, trei planuri se dezvoltă în drama, carnea şi pe chipul lui Uxbal, primul plan (a), cel familial - moştenirea pe care trebuie să o lase celor doi copii ai lui, familia sa destrămată, tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar pe care îl va revedea, deshumat, în cea mai tulburătoare şi magică vedere a morţii pe care eu am privit-o vreodată, căci moartea nu e abstractă, e cît se poate de concretă şi de frumoasă, cînd iubeşti, cînd poţi mîngîia şi vedea ce frumos e chipul tatălui tău mort, cînd «în moarte» e acelaşi lucru de fapt cu «în viaţă», cînd întîlnirea are loc, oricum şi oricînd, mort-viu, mai mult viu decît mort, căci totul e un chiasm fantastic şi real în acelaşi timp, un Uxbal în picioare şi tatăl său la orizontală, în sarcofag, aceasta este viaţa, cînd poţi plînge doar pentru frumuseţea ei, cînd moartea vine să întîlnească viaţa, la fel ca în muzica lui Maurice Ravel: 2. Adagio Assai, Piano Concerto In G, (http://www.youtube.com/watch?v=ftJ-gJ-l5HQ) apoi planul vieţii lui de zi cu zi (b), în care el se implică în viaţa imigranţilor, pledînd pentru ei, mituind poliţişti, luînd de la unii şi dînd la alţii, ca alţii să cumpere de la unii cu aceiaşi bani, rămînînd un rest mic, inalienabil, aproape un sens pentru o viaţă, şi al treilea plan (c), un imens adagio la ceea ce poate fi viaţa, Uxbal's adagio, viaţa lui "interioară" revărsată pe masa de schimb, ce primeşte el oare?; vedem onestitatea şi bunătatea sa, dăruirea sa de sine, sacrificiul său în schimbul, de fapt, al acelei morţi care este a sa.

Filmul este unul al filiaţiei, al moştenirii care trebuie lăsate acum, în această clipă în care iubeşti, şi nu "mai tîrziu", căci mai tîrziu anulează orice moştenire reală, orice moştenire a fost deja dată sau nu va fi deloc. E şi filmul prietenului, însoţitorului, martorului simplu, tăcut, eficace (africana Igé -"mama Africa", al cărei destin din film nu e departe de destinul ei real...). E şi filmul memoriei, ca pledoarie pentru amintirea a ceea ce nu ai văzut niciodată. E şi filmul con-vieţuirii, al abolirii diferenţelor neesenţiale, transgresării spaţiilor strict geografice şi al mutării într-un spaţiu-tranzit: aici şi acum, staţia unde se află şi de unde pleacă mai departe Uxbal...

Javier Bardem, în rolul lui Uxbal, a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de la Cannes, ediţia 2010.




 Toate articolele despre Biutiful


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Eva Weissman


Alte articole

 Suferinţa sub sticlă - Biutiful, Andrei Bangu
 Melodramatism bulimic - Biutiful, Andrei Gorzo
 Javier Bardem: Colaborarea cu Alejandro González Iñárritu a fost o aventură, Comunicat de presă
 Iñárritu: Biutiful este despre un subiect ce m-a obsedat - paternitatea, Comunicat de presă
 Cannes 2010 - Festival de criză?, Costin Comănescu
 Toate articolele despre Biutiful


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer